Neagu Djuvara - interviu / "Civilizatia europeana" si "Patriotism"

"INDO-EUROPENII SE SINUCID INCET, DAR SIGUR"

 Neagu Djuvara: Am intrat deja intr-un nou Ev Mediu. Adica moare definitiv civilizatia occidentala.

V.M.: Prin urmare se schimba in bine mersul istoriei?

Neagu Djuvara:  Daca modelul este Imperiul Roman spre sfârsit, când nu existau razboaie decat la periferie, intr-adevar semanam cu ei. Dar ce ma ingrijoreaza pe mine este ca am intrat deja intr-un nou Ev Mediu. Adica moare definitiv civilizatia occidentala. Incet, dar sigur.

V.M.: Care sunt simptomele?

Neagu Djuvara: Simptomele le simtim deja demult, printr-o dezordine morala care nu a existat niciodata. Va dau un singur exemplu: tineretul care se revolta astazi nu are absolut niciun ideal. Nu se revolta pentru un ideal, se revolta ca sa darâme. Asta inseamna ca s-a stricat ceva. Tineretul care in general trebuie considerat ca purtator de idealuri viitoare, chiar gresite cum a fost comunismul, astazi nu mai are niciun ideal. Al doilea simptom nevazut pâna acum: bizareria ca marea cotitura in arta si gândire, care in general se petrece cu zeci sau sute de ani dupa ce a cazut un imperiu, in civilizatia occidentala a inceput intre 1905-1913, deci inainte de ivirea imperialismului american. De exemplu, in sculptura, Brâncusi al nostru rupe complet traditia care merge de la Michelangelo la Rodin. La fel in muzica, unde dodecafonia, scoala de la Viena, Bela Bartok, toate sunt complet in ruptura cu marea muzica de la Monteverdi si chiar pâna la Debussy. In toate domeniile artei si gândirii avem un viraj brutal la inceputul veacului 20.Acesta ar fi semnul ca incepem un nou Ev Mediu. Asta inseamna ca hegemonia americana care asigura un fel de pace mondiala, nu va dura cinci secole precum imperiul roman, ci probabil doar o suta de ani. Gânditi-va ca in doar un secol, Europa va fi metisa. Mie imi este clar ca indo-europenii se sinucid incet, dar sigur. Adica nu mai fac copii, nu mai au nicio ambitie. Deja de zeci de ani. Noi nu suportam un "atac" al lumii a treia. Dimpotriva, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia vin sa-l umple.

V.M.: Si idealul Uniunii Europene?

Neagu Djuvara: Tinerii nu prea stiu ce este idealul european. Tinerii nu intrevad ce poate sa fie o Europa unita. Nici eu nu o vad unita deloc, nu o vad cu un guvern si un presedinte. Mai cu seama daca intra si Turcia, atunci Europa avorteaza.
V.M.: Sunteti foarte pesimist. Atunci ce viitor are civilizatia europeana care a dominat lumea vreme de cateva secole?

Neagu Djuvara: Tocmai de aceea este menita sa dispara. Asta este o lege universala. Cand ai avut atata splendoare de creativitate si de putere politica, ca sa te intinzi pe globul intreg, trebuie sa platesti prin disparitie.
V.M.: Va disparea si România, impreuna cu civilizatia europeana?

Neagu Djuvara: Bine inteles. Daca noi am intrat atât de târziu intr-o hora care se strica, ne stricam impreuna cu ea. Asta e clar.
V.M.: Trebuia sa nu intram in hora asta? Avem vreo sansa de scapare?

Neagu Djuvara: Nu, nici una. Dimpotriva. Putinul de creativitate care ne ramâne il vom dezvolta tot in sânul Europei. De cele mai multe ori, inca din trecut, talentele noastre cele mai mari nu s-au putut manifesta decât in strainatate. Este ca un fel de blestem asupra acestei tari. Incepând de la Cantemir, pâna la Eliade si Cioran, toti s-au remarcat in strainatate.

V.M.: In astfel de conditii, de ce sa mai ramâna tinerii români in tara?

Neagu Djuvara: Tocmai, nu numai ca ii sfatuiesc sa stea aici, dar ii rog pe cei care sunt in strainatate sa se intoarca, in masura posibilului, pentru ca sa creeze o noua elita si sa-i inlocuiasca pe cei de acum.

V.M.: De ce s-ar intoarce intr-o barca a carei scufundare tocmai ati descris-o?

Neagu Djuvara: Dar barca noastra nu se duce mai la fund decât restul Europei, asa ca mai bine sa se scufunde cu barca noastra decât cu cea germana sau franceza.

"SA TERMINAM CU INMORMANTARILE COMPLICATE"

V.M.: Ce ati facut pe 1 decembrie, de ziua nationala a Romaniei?

Neagu Djuvara: Am dat interviuri zicând un lucru care supara pe mai toata lumea: ca nu sunt de acord cu alegerea lui 1 decembrie ca sarbatoare nationala. In primul rand, nu este bine sa modifici la fiecare schimbare de regim o sarbatoare nationala. Am avut timp de aproape un veac 10 mai, care este data independentei tarii. Prin urmare, data intrarii Romaniei in concertul european. Ca 10 mai a coincis cu venirea printului Carol, ceea ce i-a facut pe acei domni din 1990 sa se teama, inteleg. Dar, pe de alta parte, 1 decembrie nu este data Romaniei mari. Este data când doua provincii, Transilvania si Banat, au cerut sa intre in Regatul
Romaniei. Cu doua zile inainte ceruse Bucovina. Cu sase zile inainte ceruse Basarabia. Si toate patru au fost acceptate de seful statului, adica de regele Ferdinand, la 24 decembrie. Deci data când s-a nascut Romania mare este 24 decembrie, nu 1 decembrie. Pe de alta parte, mai exista un motiv foarte practic. O sarbatoare nationala e bine sa fie tinuta intr-un anotimp cu soare, in care vremea sa indemne la bucurie, oamenii sa poata dansa in strada. Ce te faci la 1 decembrie, când se vad aburii vorbitorilor iesind din gura si cand bietii ostasi ingheata ?

V.M.: V-ati intors in Romania dupa 45 de ani de exil, in februarie 1990. Ati scris ca in primele zile petrecute la Bucuresti va tot intrebati: "ce cauti aici, Neagule?". Ati aflat raspunsul la intrebare?

Neagu Djuvara: (râde limpede si cu pofta) Culmea este ca risc sa imi pun intrebarea si dupa 19 ani. Din când in când imi pun inca intrebarea asta. Dar constatând cu câta caldura sunt primit de tineret. Când constat ca aceasta mica lucrare facuta in graba si sub indemnul altora, ca nu am avut eu intentia sa scriu "Scurta istorie a românilor povestita celor tineri", s-a vândut in 39.000 de exemplare si când ma opreste la o farmacie un domn foarte civilizat si imi spune: "Ma iertati ca ma adresez dumneavoastra, dar doream sa va multumesc. Am o fiica la liceu care avea o totala inapetenta pentru istorie, si i-am cumparat cartea dumneavoastra si
de atunci e pasionata de istorie". Acestea sunt lucruri care ma bucura si imi dau seama ca, totusi, nu am venit
degeaba in România.

V.M.: Sunteti patriot?

Neagu Djuvara: Patriot? Asculta (pufneste furios). Intrebarea nici nu merit sa-mi fie pusa. Se intorcea cineva care nu e patriot? Sotia mea, care e frantuzoaica, când a vazut ce fac in Romania a spus: "trebuie sa ai patriotismul bine insurubat in trup, ca sa suporti sa stai acolo". Mi-as dori sa mor pe un vapor.

V.M.: De 19 ani tot suportati. Mai suportati mult?

Neagu Djuvara: Pai da. voi suporta pana la moarte, asta e clar. Vreau sa fiu inmormântat aici. Dar mi-as dori sa mor pe un vapor. Când nu voi mai putea sa scriu am sa incerc sa-mi gasesc un loc pe un vas cu pânze, din asta de comert care face inconjurul lumii. Atunci, daca mori pe drum te arunca in mare. Sa terminam cu povestile acelea cu inmormantari complicate, cu alaiuri si cu discursuri.

Articol preluat de Malina Stanciu

Piloti orbi - Mircea Eliade despre politica romaneasca, mai actual ca oricand.

Pilotii orbi – Mircea Eliade – 1937

"Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916-1918, lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern.

Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]

Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia . Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându-le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.

Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.

Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi."

[Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]

Articol preluat de Malina Stanciu

Viața cu ceva în plus

 “Atunci când scrii o poveste, trebuie doar să scrii cuvântul "castel" şi poţi vedea deja turnurile şi pădurea şi satul care îl înconjoară... Dar când vine vorba despre o piesă de teatru... aici totul depinde de cei care o privesc.”

Asa cum maniera in care ne comportam oglindeste felul nostru de a fi, teatrul , prin emotiile si sentimentele evocate, pune in valoare multele calitati ascunse pe care le detinem. Cand esti in spatele cortinei asteptand cu nerabdare ca spectacolul sa inceapa, reusesti sa realizezi, treptat, ca esti CINEVA si ca prin valorile detinute ai contribuit la intruchiparea frumosului si, mai presus decat atat, i-ai facut pe spectatori sa se simta bine si sa guste si ei putin din fericirile vietii despre care poate au uitat. Si, in caz ca nu stiati, as vrea sa mentionez ca pentru cei care sunt pe scena, voi, cei care priviti, sunteti cei mai importanti, deoarece reusiti sa transmiteti starea voastra de spirit si celor care joaca.

Dupa cum  bine stiti, in cadrul liceului nostru activeaza o echipa de teatru care are ca si coordonator pe doamna profesoara Ileana Corodean. Noi, cei de aici, suntem niste elevi simpli, la fel cum sunt si ceilalti adolescenti ai liceului nostru , dar care, doritori de a ne etala talentele, am decis sa urcam pe scena pentru a va amuza putin si pentru a aduce si mai multe argumente conform carora “viata de liceean este cea mai frumoasa” :D. Aducem multumiri si doamnei profesoare care, desi suntem inca copii si poate cateodata ne comportam imatur, reuseste sa ne inteleaga si sa faca repetitiile mai placute si pline de success.

Odata cu venirea primaverii, asadar, se zvoneste ca o noua piesa de teatru va fi pusa in scena…de data aceasta preconizam ca va fi o tragedie, insa de aici nu lipsesc nicidecum elementele de comedie care sunt sigura ca va vor face o dupa-masa placuta. Deci, sunteti asteptati cu totii sa o vedeti! Pentru mai multe detalii legate de data si locul cand aceasta din urma va fi desfasurata, o sa aveti parte in preajma evenimentului.

Pana atunci, dragi cititori, bucurati-va de viata si in primul rand de anii acestia frumosi in care inca suntem adolescenti si de care ne vom aminti cu drag peste ceva timp. Iubiti, radeti, traiti fiecare clipa cu mare intensitate, incercati lucruri noi, glumiti si in final, bucurati-va la maxim de primavara care urmeaza !!!

Articol scris de Giorgia Paștiu

Ce este CREATIVITATEA ?

Tudor Chirila

      Tudor Chirila este un actor, cantaret si compositor nemaipomenit cu care toti romanii ar trebui sa se mandreasca.

      Cariera lui Tudor Chirilă în teatru include apariții în muzicalul „Chirița of Barzoveni editia de gradinita” (după Vasile Alecsandri), în rolul Domnului Charles. În 2003, Tudor a interpretat rolul lui Malvolio în „A douăsprezecea noapte” (de William Shakespeare) si a jucat în piesa Ferdinand al VIII-lea Regele Spaniei (după N. V. Gogol). În 2004, Tudor a primit premiul UNITER pentru „Cel mai bun actor ” în rolul său din „A douăsprezecea noapte ”.

      A jucat în filme precum „Milionari de Weekend” (2003) și în unul dintre episoadele serialulul european „Comisarul Rex” (2001, Austria). In anul 2006, Tudor Chirila a jucat în rolul lui Sandu ≈ Alexandru Pârvulescu , în filmul Legături bolnăvicioase.

      Talentul  fata de muzica si-l arata prin trupa de success "Vama Veche", acum fiind solistul trupei "Vama".

      De curand, Tudor Chirila i-a acordat un interviu extraordinar  lui Cristian Lupsa de la “Decat o Revista”, in care ne-a explicat si a facut inteles pentru toata lumea ce inseamna creativitatea.

     "Mi-a placut mult sa-i acord acest interviu lui Cristian Lupsa de la Decat o Revista. A fost initiativa celor de la Friends Advertising prin Fundatia Friends for Friends. Interviul face parte dintr-o serie mai lunga cu diversi oameni care au de-a face intr-un fel sau altul cu "problema creativitatii". Eu il consider unul din cele mai complete interviuri pe care le-am acordat in ultima vreme. Cristi este un interlocutor inteligent si cu un soi de blandete reconfortanta. Enjoy!" (Tudor Chirila)

                                                                                                 Articol scris de Alexandra Stanciu

Mahatma Gandhi

           "Ochi pentru ochi, si lumea va deveni oarba." (Mahatma Gandhi)

            Gandhi a fost un scriitor prolific. Principiile lui Gandhi erau: adevarul, non-violenta, vegetarianismul, simplitatea si credinta.

           

            Acesta şi-a dedicat viaţa înaltului scop de a descoperi adevărul sau Satya. A încercat să obţină aceasta prin învăţarea din propriile greşeli şi experimentând pe el însuşi. Şi-a intitulat autobiografia „Povestea experimentelor mele cu adevărul”. Gandhi a declarat că cea mai importantă luptă de purtat este cu propriii demoni, temeri şi nesiguranţe.

             Gandhi şi-a explicat filozofia şi modul de viaţă în autobiografia sa: „Când mă cuprinde disperarea, îmi amintesc că, de-a lungul istoriei, calea adevărului şi iubirii a învins mereu. Au existat tirani şi criminali şi, pentru un timp, păreau de neînvins dar, în cele din urmă, au căzut, întotdeauna.”Acesta a sugerat că nu toată lumea trebuie să ţină cu încăpăţinare de non-violenţă, mai ales dacă aceasta este folosită ca scuză pentru laşitate: „Cred”, scria el, „că acolo unde singura alegere este între laşitate şi violenţă, eu aş sugera violenţa”.

              Gandhi credea cu convingere că o persoană implicată în serviciul societăţii ar trebui să ducă o viaţă simplă, lucru care ar putea duce, credea el, la Brahmacharya - puritatea spirituală şi practică. Simplitatea lui a început prin renunţarea la modul de viaţă occidental pe care îl ducea în Africa de Sud. L-a numit „reducându-mă la zero”, ceea ce înseamnă renunţarea la cheltuielile inutile şi adoptarea unui mod de viaţă simplu.

               Gandhi petrecea câte o zi din fiecare săptămână în tăcere. El credea că abstinenţa de la vorbire îi aducea pacea interioară. În acele zile comunica cu ceilalţi prin scris.

               La întoarcerea în India din Africa de Sud, unde a practicat dreptul cu succes, a renunţat la a purta haine occidentale, pe care le asocia cu bogăţia şi succesul. El se îmbrăca pentru a fi acceptat de către cea mai săracă persoană din India, susţinând folosirea pânzei lucrate în casă (khadi). Gandhi şi adepţii săi au adoptat purtarea hainelor ţesute din fire toarse de mâna lor şi încurajau şi pe alţii să facă la fel. În timp ce muncitorii indieni nu aveau un loc de muncă, ei îşi cumpărau deseori hainele de la fabricile deţinute de englezi. În opinia lui Gandhi, dacă indienii şi-ar fabrica propriile haine, ar cauza un puternic şoc economic sistemului britanic din India. Prin urmare, roata de tors a fost inclusă mai târziu pe steagul Congresului Naţional Indian. Ulterior, Gandhi a purtat un dhoti pentru tot restul vieţii sale pentru a exprima simplitatea existenţei sale.

                                                                                             Articol preluat de Alexandra Stanciu

Codul lui Da Vinci cel adevarat

  Sfarsitul lumii va veni pe 1 noiembrie 4006

       O data pe care trebuie sa o treci in jurnalul tau:                          

       Leonardo da Vinci a prezis ca lumea se va sfarsi pe 1 noiembrie  4006, conform unei cercetatoare de la Vatican. Sabrina Sforza Galitzia a spus ca indicile au fost gasite in pictura murala a “Cinei cea de Taina”. Fereastra din centrul picturii, deasupra careia se gaseste o semiluna, ar contine un “puzzle ‘’ matematic si astrologic care a fost descifrat, a declarat Sabrina Sforza Galitzia. Ea pretinde ca da Vinci a vazut sfarsitul lumii care s-ar realiza printr-un potop universal ce ar incepe pe 21 martie 4006 si s-ar incheia pe 1 noiembrie 4006.

     

        Dna Sforza Galitzia, care a studiat manuscrisele lui da Vinci, fiind cercetatoare la Universitatea California din Los Angeles, lucreaza acum la arhivele Vaticanului. In anul 2009, Vaticanul a publicat studiul ei “Cina cea de Taina” a lui Leonardo in Vatican, in care ea a examinat tapiseria Cinei cea de Taina, realizata special pentru regele Ludovic al XIII-lea al Frantei, si care se baza pe faimoasa pictura murala din Milano.

         Cercetatoarea a declarat ca ea a lucrat la un model care ar explica codul ascuns al lui da Vinci, lucru ce ar implica semnele zodiacului si folosirea acelor 24 de litere ale alfabetului latin pentru a reprezenta cele 24 de ore ale zilei. “Da Vinci a fost un om de stiinta, dar si un om credincios, care a trait in vremuri dificile si care si-a ascuns mesajele pentru a nu fii atacate” , a mai spus cercetatoarea.

        Cina cea de Taina de Leonardo da Vinci , care masoara 4,6 metri pe 8,8 metri, acopera tot peretele Manastirii Santa Maria della Grazie din Milano. Da Vinci a inceput opera sa in 1495 si a terminat-o in 1498. Pictura murala a fost restaturata intre 1978 si 1999, dupa ce a fost puternic deteriorata.

        In romanul “Codul lui da Vinci” a lui Dan Brown, acesta sugereaza ca figura din dreapta lui Iisus Hristos din “Cina cea de Taina” n-ar fi apostolul Ioan, ci Maria Magdalena, care ar fii fost insarcinata cu Iisus Hristos. Cartea a fost considerata o blasfemie de catre Biserica Catolica.

                                                                                                                                        Articol scris de Bulea Amalia Camelia