Ion Gavrilă Ogoranu - „Brazii se frâng dar nu se îndoiesc.”

 Luptătorul anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu, comemorat la Alba-Iulia

„Luptătorul anticomunist a fost urmărit timp de trei decenii de securitate. La cinci ani de la moartea eroului anticomunist din Ţara Făgăraşului au fost organizate o serie de manifestări pentru a-i cinsti memoria.

La Sala Unirii din cadrul Muzeului Naţional al Unirii Alba-Iulia a fost organizat un seminar dedicat omagierii luptei şi operei memorialistice şi literare a acestei mari personalităţi lui Ion Gavrilă Ogoranu.

De asemenea, au fost vizionate documentarele despre viaţa lui Ogoranu, „Memorialul Durerii" realizat de Lucia Hossu Longin şi filmul artistic ,,Portretul Luptătorului la Tinereţe", realizat de regizorul Constantin Popescu. 

Ion Gavrilă Ogoranu a luptat  cu arma în mână împotriva comunismului, alături de „Grupul Gavrilă", înfiinţat chiar de el. Aliaţi i-au fost Munţii Făgăraş. Pentru lupta sa a fost condamnat de instanţele comuniste, în lipsă, la zeci de ani închisoare şi de două ori la moarte. Timp de 29 de ani, Securitatea nu a putut să-l captureze.

În 1955, după ce mişcarea de rezistenţă anticomunistă din munţi a fost serios decimată, s-a refugiat într-un sat din judeţul Alba. A stat ascuns în casa văduvei unui fost coleg de liceu, vreme de 21 de ani.

Salvat de la moarte de Nixon

Ogoranu a fost arestat în 1976 şi, deşi era condamnat la moarte, nu a fost executat, pentru că preşedintele american Richard Nixon îi prezentase lui Nicolae Ceauşescu o listă cu români de care SUA se interesau, iar numele lui Ogoranu era prezent acolo. De atunci, Securitatea l-a lăsat în pace.

Grupul de rezistenţă anticomunistă, trădat

În 1948, Ogoranu a reuşit să scape de zece ani de închisoare în penitenciarele comuniste, refugiindu-se în Munţii Făgăraş. Aproape 10 ani, grupul a fost urmărit de Securitatea comunistă.

Divizii întregi de armată au fost puse pe urmele lor. În 1955, în urma unei trădări, tinerii din grupul condus de Ioan Gavrilă au fost prinşi şi condamnaţi. Au fost executaţi în 1957.” Sursa: http://www.antidotul.ro/

„Manifestarea marcheaza implinirea a 5 ani de la moartea luptatorului anticomunist Ion Gavrila Ogoranu, caree a trait in apropiere de Alba Iulia, la Galtiu si cuprinde prezentari biografice de carte si film, dar si marturii orale a celor care l-au cunoscut personal.

La simpozion vor participa elevii Colegiului National „Horea, Closca si Crisan” si studentii de istorie ai universitatii albaiuliene, insotiti de prof. Daniela Cetean si conf. univ. dr. Valer Moga.

Evenimentul este organizat de Consiliul Judetean Alba, Directia Judeteana pentru Cultura Alba, Asociatia Fostilor Detinuti Politici - filiala Alba, Fundatia „Ion Gavrila Ogoranu”, Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia. Departamentul de Istorie, Arheologie si Muzeologie si Muzeul National al Unirii Alba Iulia.” Sursa: http://www.citynews.ro/

România. Altfel.

„Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul.”

Într-o lume în care plăcintele bunicii miros tot mai mult a cuptor cu microunde, cântecele copilăriei noastre ne par ritmuri electronice şi vocea mamei devine treptat Mp4 pe care-l purtăm nelipsit în buzunar, ne pare plictisitor şi repetitiv ceea ce trăim. Suntem fii/fiicele repetiţiei; nu mă exclud, de boala asta sufeream (şi încă mai sufăr câteodată) şi eu, pedalând obsedant într-un prezent continuu. Secretul e ca, din când în când, să ne aşezăm genunchii-n scaune şi să ascultăm.

Cu tăcerea pe buze şi urechile ciulite a emoţie, dupa ce firesc, am întârziat puţin, am păşit în Casa noastră de cultură, parcă pentru prima dată. Trebuie să spun că nu sunt străină de personalitatea lui Dan Puric, ba chiar tânjisem de mult după o întâlnire cu „mărturisitorul”, fapt care s-a întâmplat de mai multe ori în acea zi spre surprinderea mea. Au fost poate singurele dăţi în care cuvintele m-au înselat, părăsindu-mă şi asta mă ambiţiona; trebuia să aflu ce anume din Dan Puric mă făcea să tac.

Primul lucru care m-a uimit, păşind în sală, a fost să remarc faptul că nu doar balurile (după cum credeam eu) pot epuiza locurile. Drept urmare, „întârziatei”, căteva scări din partea dreaptă, scări ce paradoxal, m-au apropiat de ceea ce-mi imaginam eu ca fiind „întâlnirea”. Vreau să subliniez faptul că nu a fost o conferinţă, nu. A fost o mărturisire în cel mai splendid mod cu putinţă; nu doar mărturisirea unui Dan Puric deja consacrat, cât mărturisirea unui popor născut din patimile istoriei. A fost o mărturisire despre România „pe bune”. Pentru prima dată după mult timp, albaiulienii noştri (în frunte cu mine) erau ţintuiţi în scaune nu în faţa unui spectacol politic jenant sau a unei dezbateri agasante, ci pentru prima dată după mulţi ani pentru unii, începeam să simţim româneşte.  Încă o dată, mica mea ţară îmi oferise o lecţie de viaţă, o lecţie pe care am învăţat-o în poate cele mai profunde doua ore trăite până atunci, prin glasul unui apologet creştin, de-un creştinism prin excelenţă, în formele lui native. La Dan Puric, iubirea de neam se afla în cel mai pur stadiu, atât de pur încât ţâşneşte din cuvinte, molipsindu-te. În timp ce-l urmăream, mă gândeam la un exerciţiu învăţat la teatru, care presupune transmiterea sistematica a emoţiei. Dan Puric însă, ne transmite simţire, simţire ce parcă-n mica noastră Alba Iulia devine soclul identităţii naţionale. Am aflat că a mărturisi e în sângele nostru, nu atât de stins sau de ascuns pe cât credeam. Am aflat „cine suntem”, astfel încât o dată păşind afară din sală, această sintagmă nu mai năştea întrebări, ci doar afirmaţii solemne.

Despre Dan Puric s-au scris multe şi sunt ferm convinsă că multă cerneală de acum înainte se va mai scurge pe marginea zenitului din personalitatea sa. Figură pregnantă, de-o compoziţie autentic românească, prin ochiii profunzi ce-ţi amintesc de frumuseţea timpului şi-o chimie şcolit actoricească ce-ţi soarbe atenţia nu cu insistenţă tipică secolului XX, ci prin cugetare, c-un lexic ce epuizează dicţionarul românesc în adâncimea sa, ne va ghida, dacă noi îi permitem, pe drumul devenirii noastre existenţiale, pentru A DEVENI în cel mai profund mod cu putinţă.

Cât despre mine, am ajuns la concluzia că l-aş asculta pe maestru cu tăcerea pe buze fără încetare şi am aflat, în cele din urmă, ce anume din Dan Puric mă face să tac: neamul din el.

Articol scris de Mădălina Nistor

Cărțile care ne-au facut oameni...

„Criticul Dan C. Mihăilescu a coordonat un volum în care 19 personalităţi, printre care Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Mircea Cărtărescu, povestesc despre cărţile lor ziditoare. Lucian Boia spune, în volumul editat de Humanitas, cum a ajuns de la muschetari  la Maiorescu şi Hasdeu, iar Horia-Roman Patapievici îşi reaminteşte de maeştrii vârstelor.

De când s-a identificat cu „Omul care aduce cartea",  Dan C. Mihăilescu a fost întrebat, în repetate rân­duri şi în cele mai variate contexte, „care sunt cărţile de căpătâi ale unui om adevărat", ba chiar somat să dea titluri de lecturi formatoare pentru tinerii adolescenţi. Nevoia acestei cărţi a venit imperios din partea celor îngrijoraţi „de calofobia, misofilia şi calibanismul jemanfişist ce caracterizează mare parte din publicul teenager de azi".

„Ce-ar fi, mi-am zis, să adunăm zece, douăzeci de per­sonalităţi culturale din România de azi - fiecare fiind, în domeniul său, o energie benefic-iradiantă, de mult recunoscută public - care să-şi mărturisească  revelaţiile citirii ferme­cător-terapeutice?", şi-a propus criticul, în această toamnă, într-o discuţie cu Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.

Într-un timp record,  nu mai puţin de 19 personalităţi (printre care Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Andrei Pleşu, Victor Rebengiuc, Alex. Ştefănescu sau Ion Vianu), „fiecare repre­zentând o cate­gorie, un tip, un eşantion de seg­ment profesional şi impact public", au răspuns invitaţiei criticului şi a Editurii Humanitas şi astfel s-a copt volumul „Cărţile care ne-au făcut oameni".

De la citit la lectură

Pe lângă poeziile lui Eminescu, Blaga, Emily Dickinson, poemele lui Rilke şi  dramaturgia lui Camil Petrescu, printre titlurile recomandate de poeta Ana Blandiana se numără „Dialogurile" lui Platon, „Epistolele" de Sfântul Pavel, „Idiotul" de Dostoievski sau  „Povestirile crepusculare" de Michel de Ghelderode. Alex.

Ştefănescu este recunoscător că a avut de mic o bibliotecă în casă, istoricul Lucian Boia povesteşte cum a ajuns de la muschetari la Maiorescu şi la Hasdeu, iar Mircea Cărtărescu vorbeşte despre un edificiu al lecturii, care se construieşte „depăşind cititul către lectură" - pasul de la zidar la arhitect. Pictorul Ştefan Câlţia vede scrisul ca pe o cale, Mihai Măniuţiu spune că Shakespeare l-a salvat deseori de la disperare, iar Victor Rebengiuc îi pune pe Ţuguilă şi Dox în faţă cu Gogol şi Vargas Llosa.

„Cum învaţă puii de oameni să vâneze"

Filosoful Gabriel Liiceanu, în textul „Cum învaţă puii de oameni să vâneze", reia lista autorilor şi titlurilor dată de Constantin Noica, care nu pretindea discipolilor săi decât să citească în patru luni toată istoria filosofiei de la Augustin la Kant. Gabriel Liiceanu mai face o listă cu recomandări de lectură pentru studenţii la filosofie şi o alta a „cărţilor care, necitite, te-ar putea face să ratezi ceva esenţial din viaţa pe care ai trăit-o", în care include  „Infernul" lui Dante şi „Despre eroi şi morminte" de Sábato.

În vreme ce H.-R. Patapievici scrie despre „maeştrii vârstelor" (Pavese l-a ghidat la 15-16 ani, Malraux între 16 şi 19 ani,  iar Nietzsche între 18 şi 30 de ani), Andrei Pleşu susţine că poţi avea revelaţii decisive toată viaţă în ceea ce priveşte cărţile. „Eram un om matur când am citit Chesterton şi C.S. Lewis şi mă simt profund îndatorat modului lor de a vorbi despre creştinism. Nu trebuie să-ţi fie ruşine că n-ai citit la timp cărţi esenţiale, că nu ai citit «tot» ce trebuie citit. Biografia fiecărui cititor are un grafic unic, irepetabil, cosanguin cu evoluţia sa interioară, cu nevoile şi întrebările proprii, cu ritmuri, limite, întârzieri şi devansări specifice", subliniază Andrei Pleşu.

Recomandările lui Dan C. Mihăilescu

- Biblia şi Shakespeare. Aici e TOTUL!

- Eminescu - poezia, proza, publicistica, omul - şi teatrul lui Caragiale, care compun rotundul Ideei româneşti.

- Romanele lui Dostoievski - „Demonii", „Fraţii Karamazov", „Crimă şi pedeapsă", „Idiotul" - m-au lovit năprasnic şi irevocabil la 17 ani.

- „Cugetările" lui Pascal, împletite cu presocraticii traduşi de Simina Noica. Sufismul, „Patericul", „Vieţile..." lui Diogene Laertios, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab".

- Poezia lui Ioan Alexandru, de la „Cum să vă spun" şi „Viaţa deocamdată", la „Imnele bucuriei" şi „Imnele Transilvaniei".

- Cărţile lui Gaston Bachelard despre „imaginaţia materiei" - „Psihanaliza focului", „Aerul şi visele", „Reveriile pământului", „Poetica spaţiului" şi suita compusă din „Sufletul romantic şi visul", de Albert Béguin, „Structurile antropologice ale imaginarului", de Gilbert Durand, „Pietrele preţioase", de Roger Caillois, „Rabelais"-ul lui Mihail Bahtin, „Barocul (Cyrce şi Păunul") lui Jean Rousset, „Literatură şi senzaţie", de Jean-Pierre Richard, „Metamorfozele cercului", de Georges Poulet.

- Marguerite Yourcenar, „Memoriile lui Hadrian", şi Ernst Jünger, „Falezele de marmură", care-mi compun romanul ideal

- „Craii de Curtea-Veche", în literatura română, plus „Ion" şi „Moromeţii".

- Hölderlin, Rilke, Beaudelaire, Rimbaud, Lautréamont, Claudel, Verlaine.

- Cioran. De-a lungul şi de-a latul, de sus până jos. Opera lui este epilogul a toate.”

(Simona Chițan, Ziarul Adevărul)

O discuție mai detaliată despre această carte, poate fi urmărită pe

TVR Cultural, 23 aprilie 2011, ora 12.30.  

De ce citim?

„Cărțile sunt felul oamenilor de a avea aripi.” Andrei Pleșu

Găsesc minunat aceast citat de Andrei Pleșu, cu care se încheie emisiunea „50 de minute” din data de 3 Aprilie... Tema emisiunii a fost lectura în general, dar mai ales de ce citim?

Sunt punctate mai multe idei cu privire la această temă, dar cea mai importantă cred eu că e cea a cititului cu rol educativ, a citiului care marchează cititorul și îl îndeamă să urmeze învățăturile preluate din lectura unei cărți. În continuare, se punctează idea cititului orientat în funcție de propriile întrebări ale vieții și cea a cititului care îi formează cititorului un cadru în care să situeze anumite întâmplări din istorie și nu numai.

Mi-au plăcut mult ideile dezbătute în această ediție a emisiunii și vă invit să o urmăriți și voi, iar în același timp mi-ar plăcea să aflu:

 Voi ce părere aveți? Voi de ce citiți?

      



Articol de Mălina Stanciu

Familia Liiceanu

As vrea sa incep acest articol prin a-l prezenta pe Gabriel Liiceanu, filozof si scriitor roman.

Este absolvent al Facultății de Filozofie (1965) și al Facultății de Limbi Clasice (1973) din București. În 1976 obține doctoratul în filozofie cu teza Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii. Tânăr cercetător la Institutul de filozofie în anii '70, începe să frecventeze alături de Andrei Pleșu "Școala de la Păltiniș" (stațiune de munte în care filozoful Constantin Noica își desfășura prin seminarii private, împreună cu câțiva discipoli, proiectul cultural de recluziune formativă voluntară în fața realității regimului comunist), ca elev preferat al lui Noica. Volumele Jurnalul de la Păltiniș și Epistolar, mărturii ale acestui parcurs formativ, au în epocă un ecou important în rândul publicului cultivat. În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și conduce editura Humanitas, proiect cultural formulat în anii Școlii de la Păltiniș. Printre scrierile lui cele mai cunoscute se numara Apel către lichele, București, Ed. Humanitas, 1992 si Scrisori către fiul meu, Ed. Humanitas, 2008.

Pentru a afla mai multe despre ideile dezbatute de acesta, va invit sa urmariti emisiunea "Cincizeci de minute", in fiecare duminica de la ora 18:00 pe TVR 1. In continuare, voi posta emisiunea de duminica trecuta, care are ca si tema Iubirea :

Sotia sa, Aurora Liiceanu, este si ea o figura importanta a culturii romanesti contemporane. O mare doamna si o scriitoare desavarsita, a scris carti precum: La taifas, Rendez-vous cu lumea s.a. abordand in majoritatea dintre ele problema femeii in societatea actuala si nu numai. Recomand urmatorul interviu pentru a o cunoaste mai bine pe Aurora Liiceanu : 

 

Fiul lor, Stefan Liiceanu, nu este o persoana publica in Romania, acesta fiind stabilit in Japonia, unde lucreaza in sectorul bancar. Un fiu demn de parintii sai, educat, serios si ambitios, am fost placut impresionata de acesta dupa ce l-am urmarit in emisiunea "Profesionistii":

"Orice coborâre în infern poate fi suportată, dacă paradisul culturii e cu putinţă." Gabriel Liiceanu

Articol scris de Malina Stanciu

Neagu Djuvara - interviu / "Civilizatia europeana" si "Patriotism"

"INDO-EUROPENII SE SINUCID INCET, DAR SIGUR"

 Neagu Djuvara: Am intrat deja intr-un nou Ev Mediu. Adica moare definitiv civilizatia occidentala.

V.M.: Prin urmare se schimba in bine mersul istoriei?

Neagu Djuvara:  Daca modelul este Imperiul Roman spre sfârsit, când nu existau razboaie decat la periferie, intr-adevar semanam cu ei. Dar ce ma ingrijoreaza pe mine este ca am intrat deja intr-un nou Ev Mediu. Adica moare definitiv civilizatia occidentala. Incet, dar sigur.

V.M.: Care sunt simptomele?

Neagu Djuvara: Simptomele le simtim deja demult, printr-o dezordine morala care nu a existat niciodata. Va dau un singur exemplu: tineretul care se revolta astazi nu are absolut niciun ideal. Nu se revolta pentru un ideal, se revolta ca sa darâme. Asta inseamna ca s-a stricat ceva. Tineretul care in general trebuie considerat ca purtator de idealuri viitoare, chiar gresite cum a fost comunismul, astazi nu mai are niciun ideal. Al doilea simptom nevazut pâna acum: bizareria ca marea cotitura in arta si gândire, care in general se petrece cu zeci sau sute de ani dupa ce a cazut un imperiu, in civilizatia occidentala a inceput intre 1905-1913, deci inainte de ivirea imperialismului american. De exemplu, in sculptura, Brâncusi al nostru rupe complet traditia care merge de la Michelangelo la Rodin. La fel in muzica, unde dodecafonia, scoala de la Viena, Bela Bartok, toate sunt complet in ruptura cu marea muzica de la Monteverdi si chiar pâna la Debussy. In toate domeniile artei si gândirii avem un viraj brutal la inceputul veacului 20.Acesta ar fi semnul ca incepem un nou Ev Mediu. Asta inseamna ca hegemonia americana care asigura un fel de pace mondiala, nu va dura cinci secole precum imperiul roman, ci probabil doar o suta de ani. Gânditi-va ca in doar un secol, Europa va fi metisa. Mie imi este clar ca indo-europenii se sinucid incet, dar sigur. Adica nu mai fac copii, nu mai au nicio ambitie. Deja de zeci de ani. Noi nu suportam un "atac" al lumii a treia. Dimpotriva, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia vin sa-l umple.

V.M.: Si idealul Uniunii Europene?

Neagu Djuvara: Tinerii nu prea stiu ce este idealul european. Tinerii nu intrevad ce poate sa fie o Europa unita. Nici eu nu o vad unita deloc, nu o vad cu un guvern si un presedinte. Mai cu seama daca intra si Turcia, atunci Europa avorteaza.
V.M.: Sunteti foarte pesimist. Atunci ce viitor are civilizatia europeana care a dominat lumea vreme de cateva secole?

Neagu Djuvara: Tocmai de aceea este menita sa dispara. Asta este o lege universala. Cand ai avut atata splendoare de creativitate si de putere politica, ca sa te intinzi pe globul intreg, trebuie sa platesti prin disparitie.
V.M.: Va disparea si România, impreuna cu civilizatia europeana?

Neagu Djuvara: Bine inteles. Daca noi am intrat atât de târziu intr-o hora care se strica, ne stricam impreuna cu ea. Asta e clar.
V.M.: Trebuia sa nu intram in hora asta? Avem vreo sansa de scapare?

Neagu Djuvara: Nu, nici una. Dimpotriva. Putinul de creativitate care ne ramâne il vom dezvolta tot in sânul Europei. De cele mai multe ori, inca din trecut, talentele noastre cele mai mari nu s-au putut manifesta decât in strainatate. Este ca un fel de blestem asupra acestei tari. Incepând de la Cantemir, pâna la Eliade si Cioran, toti s-au remarcat in strainatate.

V.M.: In astfel de conditii, de ce sa mai ramâna tinerii români in tara?

Neagu Djuvara: Tocmai, nu numai ca ii sfatuiesc sa stea aici, dar ii rog pe cei care sunt in strainatate sa se intoarca, in masura posibilului, pentru ca sa creeze o noua elita si sa-i inlocuiasca pe cei de acum.

V.M.: De ce s-ar intoarce intr-o barca a carei scufundare tocmai ati descris-o?

Neagu Djuvara: Dar barca noastra nu se duce mai la fund decât restul Europei, asa ca mai bine sa se scufunde cu barca noastra decât cu cea germana sau franceza.

"SA TERMINAM CU INMORMANTARILE COMPLICATE"

V.M.: Ce ati facut pe 1 decembrie, de ziua nationala a Romaniei?

Neagu Djuvara: Am dat interviuri zicând un lucru care supara pe mai toata lumea: ca nu sunt de acord cu alegerea lui 1 decembrie ca sarbatoare nationala. In primul rand, nu este bine sa modifici la fiecare schimbare de regim o sarbatoare nationala. Am avut timp de aproape un veac 10 mai, care este data independentei tarii. Prin urmare, data intrarii Romaniei in concertul european. Ca 10 mai a coincis cu venirea printului Carol, ceea ce i-a facut pe acei domni din 1990 sa se teama, inteleg. Dar, pe de alta parte, 1 decembrie nu este data Romaniei mari. Este data când doua provincii, Transilvania si Banat, au cerut sa intre in Regatul
Romaniei. Cu doua zile inainte ceruse Bucovina. Cu sase zile inainte ceruse Basarabia. Si toate patru au fost acceptate de seful statului, adica de regele Ferdinand, la 24 decembrie. Deci data când s-a nascut Romania mare este 24 decembrie, nu 1 decembrie. Pe de alta parte, mai exista un motiv foarte practic. O sarbatoare nationala e bine sa fie tinuta intr-un anotimp cu soare, in care vremea sa indemne la bucurie, oamenii sa poata dansa in strada. Ce te faci la 1 decembrie, când se vad aburii vorbitorilor iesind din gura si cand bietii ostasi ingheata ?

V.M.: V-ati intors in Romania dupa 45 de ani de exil, in februarie 1990. Ati scris ca in primele zile petrecute la Bucuresti va tot intrebati: "ce cauti aici, Neagule?". Ati aflat raspunsul la intrebare?

Neagu Djuvara: (râde limpede si cu pofta) Culmea este ca risc sa imi pun intrebarea si dupa 19 ani. Din când in când imi pun inca intrebarea asta. Dar constatând cu câta caldura sunt primit de tineret. Când constat ca aceasta mica lucrare facuta in graba si sub indemnul altora, ca nu am avut eu intentia sa scriu "Scurta istorie a românilor povestita celor tineri", s-a vândut in 39.000 de exemplare si când ma opreste la o farmacie un domn foarte civilizat si imi spune: "Ma iertati ca ma adresez dumneavoastra, dar doream sa va multumesc. Am o fiica la liceu care avea o totala inapetenta pentru istorie, si i-am cumparat cartea dumneavoastra si
de atunci e pasionata de istorie". Acestea sunt lucruri care ma bucura si imi dau seama ca, totusi, nu am venit
degeaba in România.

V.M.: Sunteti patriot?

Neagu Djuvara: Patriot? Asculta (pufneste furios). Intrebarea nici nu merit sa-mi fie pusa. Se intorcea cineva care nu e patriot? Sotia mea, care e frantuzoaica, când a vazut ce fac in Romania a spus: "trebuie sa ai patriotismul bine insurubat in trup, ca sa suporti sa stai acolo". Mi-as dori sa mor pe un vapor.

V.M.: De 19 ani tot suportati. Mai suportati mult?

Neagu Djuvara: Pai da. voi suporta pana la moarte, asta e clar. Vreau sa fiu inmormântat aici. Dar mi-as dori sa mor pe un vapor. Când nu voi mai putea sa scriu am sa incerc sa-mi gasesc un loc pe un vas cu pânze, din asta de comert care face inconjurul lumii. Atunci, daca mori pe drum te arunca in mare. Sa terminam cu povestile acelea cu inmormantari complicate, cu alaiuri si cu discursuri.

Articol preluat de Malina Stanciu

Piloti orbi - Mircea Eliade despre politica romaneasca, mai actual ca oricand.

Pilotii orbi – Mircea Eliade – 1937

"Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916-1918, lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern.

Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]

Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia . Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându-le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.

Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.

Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi."

[Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]

Articol preluat de Malina Stanciu

Ce este CREATIVITATEA ?

Tudor Chirila

      Tudor Chirila este un actor, cantaret si compositor nemaipomenit cu care toti romanii ar trebui sa se mandreasca.

      Cariera lui Tudor Chirilă în teatru include apariții în muzicalul „Chirița of Barzoveni editia de gradinita” (după Vasile Alecsandri), în rolul Domnului Charles. În 2003, Tudor a interpretat rolul lui Malvolio în „A douăsprezecea noapte” (de William Shakespeare) si a jucat în piesa Ferdinand al VIII-lea Regele Spaniei (după N. V. Gogol). În 2004, Tudor a primit premiul UNITER pentru „Cel mai bun actor ” în rolul său din „A douăsprezecea noapte ”.

      A jucat în filme precum „Milionari de Weekend” (2003) și în unul dintre episoadele serialulul european „Comisarul Rex” (2001, Austria). In anul 2006, Tudor Chirila a jucat în rolul lui Sandu ≈ Alexandru Pârvulescu , în filmul Legături bolnăvicioase.

      Talentul  fata de muzica si-l arata prin trupa de success "Vama Veche", acum fiind solistul trupei "Vama".

      De curand, Tudor Chirila i-a acordat un interviu extraordinar  lui Cristian Lupsa de la “Decat o Revista”, in care ne-a explicat si a facut inteles pentru toata lumea ce inseamna creativitatea.

     "Mi-a placut mult sa-i acord acest interviu lui Cristian Lupsa de la Decat o Revista. A fost initiativa celor de la Friends Advertising prin Fundatia Friends for Friends. Interviul face parte dintr-o serie mai lunga cu diversi oameni care au de-a face intr-un fel sau altul cu "problema creativitatii". Eu il consider unul din cele mai complete interviuri pe care le-am acordat in ultima vreme. Cristi este un interlocutor inteligent si cu un soi de blandete reconfortanta. Enjoy!" (Tudor Chirila)

                                                                                                 Articol scris de Alexandra Stanciu

Mahatma Gandhi

           "Ochi pentru ochi, si lumea va deveni oarba." (Mahatma Gandhi)

            Gandhi a fost un scriitor prolific. Principiile lui Gandhi erau: adevarul, non-violenta, vegetarianismul, simplitatea si credinta.

           

            Acesta şi-a dedicat viaţa înaltului scop de a descoperi adevărul sau Satya. A încercat să obţină aceasta prin învăţarea din propriile greşeli şi experimentând pe el însuşi. Şi-a intitulat autobiografia „Povestea experimentelor mele cu adevărul”. Gandhi a declarat că cea mai importantă luptă de purtat este cu propriii demoni, temeri şi nesiguranţe.

             Gandhi şi-a explicat filozofia şi modul de viaţă în autobiografia sa: „Când mă cuprinde disperarea, îmi amintesc că, de-a lungul istoriei, calea adevărului şi iubirii a învins mereu. Au existat tirani şi criminali şi, pentru un timp, păreau de neînvins dar, în cele din urmă, au căzut, întotdeauna.”Acesta a sugerat că nu toată lumea trebuie să ţină cu încăpăţinare de non-violenţă, mai ales dacă aceasta este folosită ca scuză pentru laşitate: „Cred”, scria el, „că acolo unde singura alegere este între laşitate şi violenţă, eu aş sugera violenţa”.

              Gandhi credea cu convingere că o persoană implicată în serviciul societăţii ar trebui să ducă o viaţă simplă, lucru care ar putea duce, credea el, la Brahmacharya - puritatea spirituală şi practică. Simplitatea lui a început prin renunţarea la modul de viaţă occidental pe care îl ducea în Africa de Sud. L-a numit „reducându-mă la zero”, ceea ce înseamnă renunţarea la cheltuielile inutile şi adoptarea unui mod de viaţă simplu.

               Gandhi petrecea câte o zi din fiecare săptămână în tăcere. El credea că abstinenţa de la vorbire îi aducea pacea interioară. În acele zile comunica cu ceilalţi prin scris.

               La întoarcerea în India din Africa de Sud, unde a practicat dreptul cu succes, a renunţat la a purta haine occidentale, pe care le asocia cu bogăţia şi succesul. El se îmbrăca pentru a fi acceptat de către cea mai săracă persoană din India, susţinând folosirea pânzei lucrate în casă (khadi). Gandhi şi adepţii săi au adoptat purtarea hainelor ţesute din fire toarse de mâna lor şi încurajau şi pe alţii să facă la fel. În timp ce muncitorii indieni nu aveau un loc de muncă, ei îşi cumpărau deseori hainele de la fabricile deţinute de englezi. În opinia lui Gandhi, dacă indienii şi-ar fabrica propriile haine, ar cauza un puternic şoc economic sistemului britanic din India. Prin urmare, roata de tors a fost inclusă mai târziu pe steagul Congresului Naţional Indian. Ulterior, Gandhi a purtat un dhoti pentru tot restul vieţii sale pentru a exprima simplitatea existenţei sale.

                                                                                             Articol preluat de Alexandra Stanciu

Codul lui Da Vinci cel adevarat

  Sfarsitul lumii va veni pe 1 noiembrie 4006

       O data pe care trebuie sa o treci in jurnalul tau:                          

       Leonardo da Vinci a prezis ca lumea se va sfarsi pe 1 noiembrie  4006, conform unei cercetatoare de la Vatican. Sabrina Sforza Galitzia a spus ca indicile au fost gasite in pictura murala a “Cinei cea de Taina”. Fereastra din centrul picturii, deasupra careia se gaseste o semiluna, ar contine un “puzzle ‘’ matematic si astrologic care a fost descifrat, a declarat Sabrina Sforza Galitzia. Ea pretinde ca da Vinci a vazut sfarsitul lumii care s-ar realiza printr-un potop universal ce ar incepe pe 21 martie 4006 si s-ar incheia pe 1 noiembrie 4006.

     

        Dna Sforza Galitzia, care a studiat manuscrisele lui da Vinci, fiind cercetatoare la Universitatea California din Los Angeles, lucreaza acum la arhivele Vaticanului. In anul 2009, Vaticanul a publicat studiul ei “Cina cea de Taina” a lui Leonardo in Vatican, in care ea a examinat tapiseria Cinei cea de Taina, realizata special pentru regele Ludovic al XIII-lea al Frantei, si care se baza pe faimoasa pictura murala din Milano.

         Cercetatoarea a declarat ca ea a lucrat la un model care ar explica codul ascuns al lui da Vinci, lucru ce ar implica semnele zodiacului si folosirea acelor 24 de litere ale alfabetului latin pentru a reprezenta cele 24 de ore ale zilei. “Da Vinci a fost un om de stiinta, dar si un om credincios, care a trait in vremuri dificile si care si-a ascuns mesajele pentru a nu fii atacate” , a mai spus cercetatoarea.

        Cina cea de Taina de Leonardo da Vinci , care masoara 4,6 metri pe 8,8 metri, acopera tot peretele Manastirii Santa Maria della Grazie din Milano. Da Vinci a inceput opera sa in 1495 si a terminat-o in 1498. Pictura murala a fost restaturata intre 1978 si 1999, dupa ce a fost puternic deteriorata.

        In romanul “Codul lui da Vinci” a lui Dan Brown, acesta sugereaza ca figura din dreapta lui Iisus Hristos din “Cina cea de Taina” n-ar fi apostolul Ioan, ci Maria Magdalena, care ar fii fost insarcinata cu Iisus Hristos. Cartea a fost considerata o blasfemie de catre Biserica Catolica.

                                                                                                                                        Articol scris de Bulea Amalia Camelia

Randy Pausch

Randolph Frederick Pausch a fost un profesor american de informatică la Universitatea Carnegie Mellon (CMU) din Pittsburgh, Pennsylvania, devenit faimos prin expunerea ţinută pe 18 septembrie 2007 la Universitatea Carnegie Mellon, cunoscută sub numele de „The Last Lecture. Really Achieving Your Childhood Dreams”, care a murit de cancer pancreatic.

Şi-a alcătuit prelegerea ştiind că boala de care suferea era în stagiu terminal, iar doctorii îi mai dădeau cel mult 6 luni de viaţă într-o formă fizică bună. Expunerea sa face parte dintr-o serie de prelegeri în care intelectuali de vârf din domeniul academic încearcă să răspundă la întrebarea : “Ce învăţături ai dori să împărtăşeşti lumii dacă ai şti că aceasta e ultima ta şansă de a o face?” Pausch şi-a ţinut prelegerea în faţa unei asistenţe de 400 de colegi şi studenţi. Expunerea sa a fost pasionantă, fiind punctată de numeroase anecdote şi glume.

Asta a fost o scurtă prezentare a sa, dar eu cred că o să îl cunoaşteţi mult mai bine după ce îi urmăriţi ultimul curs:

Alteţele Regale, Principesa Margareta a României şi Regina Ana

Interviu exclusiv cu Principesa Mostenitoare Margareta a Romaniei realizat de istoricul Diana Mandache

Interviu exclusiv cu Principesa Mostenitoare Margareta a Romaniei realizat de istoricul Diana Mandache

View more documents from dianamandache.

Regina Ana a României la emisiunea Profesionistii:

Dan Puric

             

             Sunt sigură că toţi aţi auzit măcar o dată de piesele lui Dan Puric şi de acest actor în sine. Ei bine, el este personajul care în spectacolele sale (Toujours l'amour, Made in Romania, Costumele, Don Quijote) a încântat publicul.

             S-a născut la 12 februarie 1959 iar în 1978 a absolvit Liceul de arte Nicolae Tonitza din Bucureşti. Este absolvent al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică şi a activat la Teatrul din Botoşani (1983-1988), urmând să fie angajat al Teatrului Naţional din capitală.

 Dan Puric este un adevărat tezaur al românilor, ce va încânta permanent vizualul şi auditivul prin talentul excepţional sau dăruirea evidentă. S-a impus în faţă noastră drept un nume cu rezonanţă printre marii actori, întrucât este un artist complet, care abordează întreaga paletă a spectacolului de teatru: este actor, regizor, dansator, coregraf şi mim. Nu am putea descrie o asemenea prezenţă decât printr-o varietate de procedee artistice, prin laude şi urări, dar, probabil cuvintele sunt de prisos în faţa celui ce va rămâne o legendă.

 Un lucru este, însă, cert: valoarea sa de personalitate culturală îl plasează în postura de reper spiritual al românilor, în primul rând, dar şi al altor popoare, deoarece aparţine patrimoniului întregii umanităţi.

 Ultimele zile din ediţia a V-a a Festivalului în care albaiulienii au putut lua contact cu lumea teatrului au adus şi piesa "Visul"( aceasta fiind premiată cu Premiul special al Festivalului de Pantomimă de la St. Croix – Elveţia în 1992 şi Premiul special al Programului Chicago Artist International în 1996), în sală aflându-se o mare parte din liceeni ai HCC-ului. Aceştia au avut ocazia să vada o prestaţie de milioane, meritându-şi titlul de 'cea mai aşteptată reprezentatie'.

                                                                                                    Articol scris de Ionela Popa

Luceafărul poeziei româneşti

M-am tot gândit cum aş putea să scriu o postare care să nu vă plictisească, la împlinirea a 161 de ani de la naşterea poetului naţional, Mihai Eminescu...

"Şi dacă norii deşi se duc

De iese-n luciu luna,

E ca aminte să-mi aduc

De tine-ntotdeauna." Şi dacă...

În primul rând cred că ar fi mai mult decât bine primit să public şi aici postarea de pe blogul consiliului, cu privire la manifestarea organizată vineri, 14 ianuarie în liceul nostru. O puteţi vizualiza aici.

"Luceferi, ce răsar

Din umbră de cetini,

Fiindu-mi prieteni,

O să-mi zîmbeacă iar.

Va geme de patemi

Al mării aspru cînt...

Ci eu voi fi pămînt

În singurătate-mi." Mai am un singur dor

În al doilea rând, aş vrea ca fiecare dintre voi să stiţi câte ceva despre Mihai Eminescu, iar cele mai multe lucruri le puteţi citi pe site-ul acestuia.

Iar acum, aş vrea să comemorez "luceafărul poeziei româneşti", prin singurul lucru care, cred eu, că vă va stârni interesul, şi anume opera sa...

"Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Tînără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăţie

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!" Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

"Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră -

Floare-albastră! floare-albastră!...

Totuşi este trist în lume!" Floare albastră

"Astăzi chiar de m-aş întoarce

A-nţelege n-o mai pot...

Unde eşti, copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?" O, rămîi

"- De un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti

Nu e om de rînd, el este domnul Ţării Româneşti.

Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti, [...]

N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid

Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!" Scrisoarea a III-a

"Trăind în cercul vostru strîmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece." Luceafărul

"Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate;

Ce e rău şi ce e bine

Tu te-ntreabă şi socoate;

Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndamnă, de te cheamă,

Tu rămîi la toate rece." Glossă

"Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie;

Era pe cînd nu s-a zărit,

Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel cînd al nostru dor

Pieri în noapte-adîncă,

Lumina stinsului amor

Ne urmăreşte încă." La steaua

Articol scris de Mălina Stanciu

Petre Ţuţea

Dacă în postarea anterioară am vorbit într-o oarecare măsură despre patriotism, acum aş vrea să prezint, pe scurt, un mare român: Petre Ţuţea.

Unii dintre voi poate aţi mai auzit de el, alţii poate chiar aţi citit cartea lui Gabriel Liiceanu, "322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea". Pentru cei care nu i-au auzit numele până acum, Petre Ţuţea se autodefineşte: "Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămîne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu."

Doctor în economie politică şi drept şi discipol al lui Nae Ionescu, Petre Ţuţea a colaborat la diverse publicaţii naţionaliste, în special la ziarul "Cuvântul" condus de Nae Ionescu, ziar de înaltă factură intelectuală, alături de Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Gheorghe Racoveanu, Mircea Vulcănescu şi alţi exponenţi străluciţi ai elitei intelectuale legionare, unde scrie numeroase articole de substanţă, studii de economie şi politică.

În cadrul Guvernului Naţional-Legionar instaurat după 6 Septembrie 1940, Petre Ţuţea a îndeplinit funcţia de Şef de Serviciu şi apoi Director în Ministerul Economiei Naţionale. După venirea comuniştilor la putere, Petre Ţuţea este arestat şi condamnat mai întâi la 5 ani închisoare (1948-1953), apoi la 18 ani de muncă silnică din care a executat 8 ani în această fază (1956-1964) în diverse penitenciare (Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari), dar mai ales la Aiud unde era concentrat grosul vârfurilor legionare, fiind eliberat în anul 1964 cu sănătatea zdruncinată în urma torturilor îndurate. Continuu sub observaţia agenţilor securităţii comuniste după eliberarea sa din închisoare, Petre Ţuţea a suferit enorm, dar cu stoicism, şicanele repetate ale acestora.

Îmi pare rău că nu am talentul necesar de a-l portretiza la adevărata s-a valoare, dar vă las pe voi să îl cunoaşteţi prin vorbele sale:

Dacă v-am stârnit măcar un pic interesul asupra acestui mare om, mai multe detalii despre el le puteţi găsi la adresa: http://www.tutea.ro/

Articol scris de Mălina Stanciu