Damanhur - o incredibila utopie subpamanteana

Am citit recent ceva foarte interesant, si datorita ideilor pe care le promoveaza, am decis sa postez si aici. Nu cunosc sursa, si nici calitatea informatiilor, dar mi s-a parut ceva ce merita citit.

Existenta uriasului templu subteran Damanhur, supranumit Orasul Luminilor, a constituit multa vreme un secret pastrat cu strasnicie. Vastul complex de galerii si domuri subpamantene este cel mai mare din lume si, pana de curand, nici unui intrus nu i-a fost permis accesul aici.

La 30 de kilometri de orasul italian Torino se afla orasul subteran Damanhur, "sediul" comunitatii damanhuriene. Locuitorii sai sustin ca puternica lor baza sociala, spirituala si economica reprezinta un exemplu demn de urmat de catre intreaga omenire. Ei au propria constitutie, propria moneda (credito) si propria limba, folosita in ritualuri. Idealul declarat al damanhurienilor il constituie promovarea libertatii de exprimare si circulatie a ideilor, incurajarea creativitatii si "imbunatatirea sinelui", vazute ca pasi pe calea evolutiei superioare a speciei umane.

Istoria Damanhurului mentioneaza: "Primul tarnacop a lovit stanca intr-o noapte calda de august. Era anul 1978: o stea stralucitoare a strabatut, incet, cerul, lasand in urma ei un praf auriu, care s-a asternut pe pamant. Era un semn bun, era momentul prielnic pentru a incepe sapaturile in munte, catre inima Pamantului, pentru a construi un templu cum nu s-a mai construit de mii de ani. Trebuia sa fie facut cu mainile si vointa oamenilor, si nimeni nu trebuia sa stie de asta." Existenta templului subteran a fost facuta publica abia in urma cu cativa ani, de catre un fost membru al comunitatii. De atunci, Damanhur si-a deschis portile si pentru vizitatori. Se poate patrunde in Damanhur printr-o intrare secreta, in spatele careia se afla un labirint de coridoare ce conduc spre o sala imensa, decorata cu simboluri oculte. Deasupra se afla cel mai mare dom de vitraliu din lume, cu un diametru de 10 metri si avand forma unei uriase roti de foc.

Pretutindeni, simbolurile evoca dualitatea existentei - barbat-femeie, bine-rau, Soare-Luna -, podelele sunt decorate cu mozaicuri iar peretii cu figuri in marime naturala, reprezentate dansand si luptandu-se. Toate acestea au fost lucrate exclusiv cu mana, asa cum au cerut intemeietorii. Fiecare incapere simbolizeaza un aspect al existentei: sala metalelor, unde viciul si virtutea duc o lupta fara sfarsit, sala pamantului, cu usile sale solara si selenara, sala oglinzilor si sala apei, unde peretii sunt decorati cu texte initiatice, scrise in limba secreta a comunitatii. Serpii aurii care traverseaza peretii simbolizeaza "liniile" ce strabat Pamantul ca un urias sistem nervos - idee preluata din teoria meridianelor corpului uman, folosita in acupunctura.

"Aceasta comunitate crede in frumusetea interactionarii creative - ne ocrotim si ne modelam reciproc, asemenea pietrelor dintr-un rau" - spun damanhurienii. Exprimarea convingerilor prin arta cantareste la fel de mult ca si credinta insasi. Aici, femeile si barbatii sunt parteneri egali si isi unesc fortele completandu-se reciproc. Damanhurienii au un mod specific in care "se lupta cu fortele malefice": calatoriile astrale. Nu numai ca exista cursuri de felul acesta la Universitatea Damanhur, dar exista si o incapere speciala rezervata calatoriilor in timp si spatiu.

"Am fost in Egiptul antic si am vorbit cu faraonul - i-am spus sa construiasca o piramida la Dendera. Asa ca, atunci cand vei citi ca a fost descoperita o piramida, vei sti cum a ajuns acolo", povesteste cu nonsalanta o femeie. Persoana care detine cele mai multe dintre secretele comunitatii daman-hu-riene este Oberto Airaudi, fondatorul Damanhurului, pentru care calatoriile astrale au devenit deja rutina.

"Raul este in noi si el trebuie indepartat; din fericire, sta in puterea noastra s-o facem. Daca ne vom folosi in mod rational libertatea, inclusiv pe aceea de a alege, vom evolua spiritual si, o data cu noi, o data cu fiecare individ in parte, si umanitatea va evolua spiritual" - spune el. Cum simtul responsabilitatii priveste si mediul inconjurator, la Damanhur se construieste o biosfera imensa, un ecosistem cu propriul microclimat, care sa protejeze copacii - "antenele templului subteran".

Damanhurienii lucreaza manual matasuri si tesaturi cautate de marii creatori de moda si picteaza tablouri care se bucura de o foarte buna cota pe piata de specialitate. Exista, de asemenea, o puternica linie de export pentru mancarurile si bauturile lor traditionale. Povestile oamenilor care au renuntat la stilul propriu de viata si au venit la Damanhur pentru a duce aici o existenta spirituala, in comuniune cu natura si cu legile ei, sunt captivante. Sunt oameni care au vandut tot si au venit la Damanhur de departe, in speranta unui nou inceput.

Unii au ramas, altii s-au intors dupa o vreme la viata "normala" - cu totii, insa, au avut parte de o aventura unica, au avut ceva de invatat din incercarea de a construi o lume in care conceptele-cheie sunt libertatea de expresie, respectul pentru natura, creativitatea si spiritualitatea. 

Articol de Malina Stanciu

Dan Puric - INVIDIA

Invidia

Intr-o zi, vecinul nostru de bloc si-a luat un aparat de aer conditionat. Era un zaduf ingrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer conditionat si nici bani ca sa ne cumparam unul. Sufeream de caldura si de invidie. Aveam insa o biblioteca. Ne-am uitat in ea si am scos cugetarile lui Seneca. Am citit de acolo o pagina-doua despre bine si sensul vietii si, desi cald tot ne era, nu l-am mai invidiat pe vecin.

Ceva mai tarziu, vecinul si-a deschis un butic si a inceput sa umble imbracat la costum la patru ace. Noi - tot cu blugi.Nu-i nimic - ne-am zis linistiti, citind un capitol din Etica lui Spinoza. Apoi vecinul a aparut deodata intr-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicleta, dar l-am dispretuit citind din Phaidon al lui Platon. Mai tarziu, vecinul a schimbat Meganul pe Mertan. Nu ne-a pasat, caci si noi il schimbaseram deja pe Platon cu Aristotel. Si-a luat si un 4x4, cel mai mare de pe strada. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a facut sa zambim impacati.

A mai trecut o vreme si vecinul si-a luat nevasta noua: blonda, frumoasa, tanara. Noi - tot cu cea veche, dar am luat Evanghelia dupa Ioan. Vecinul si-a imbracat soata cu o garderoba intreaga si cu blanuri, basca bijuteriile. Noi ne-am imbracat spiritul citind din Eclesiast. In fine, vecinul s-a mutat intr-o vila la sosea cu gard mare, bodigarzi si piscina. Am rezistat si de data aceasta eroic, citind Richard III. A urmat o a doua vila - la munte. Dupa ce am vazut-o, ne-am consolat cu Macbeth. O a treia - la mare: am recurs la Invierea lui Tolstoi, al carei efect l-am consolidat cu Ghilgames, Ghandi si Declaratia de iubire a lui Liiceanu. Ne-am simtit cu mult mai bine.

L-au dat la televizor la o emisiune foarte populara. Ne-am stapanit emotia cu o portie de Caragiale. L-au dat a doua oara cu mare succes: am fi suferit daca nu ne-ar fi ajutat Ananda Coomaraswamy, Cartea lui Iov si Cazul Wagner al lui Nietzsche.

Asa a trecut ceva mai mult timp... Vecinul isi lua case, masini, iahturi, femei. Noi raspundeam cu Balzac, Thomas Mann, Hegel,Berdiaev. Lupta era stransa, dar echilibrata. In sfarsit, intr-o zi l-au aratat cu catuse la maini, umflat de DNA. Am rasfoit atunci fericiti Apocalipsa. Dar peste vreo doua saptamani, vecinul nostru era eliberat si chiar si-a anuntat candidatura pe listele unui partid majoritar. Scarbiti, ne-am uitat in biblioteca. N-am mai vazut nimic. Ne-am uitat pentru a doua oara. Nu ne-a venit sa credem. Pentru a treia oara ne-am uitat cu atentie. Acelasi rezultat: citiseram toate cartile.
Si atunci ne-a cuprins invidia...

Popor roman, nu te-ai saturat sa stai pe locul mortului si sa fii condus de toti tampitii?

Dan Puric

Ion Gavrilă Ogoranu - „Brazii se frâng dar nu se îndoiesc.”

 Luptătorul anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu, comemorat la Alba-Iulia

„Luptătorul anticomunist a fost urmărit timp de trei decenii de securitate. La cinci ani de la moartea eroului anticomunist din Ţara Făgăraşului au fost organizate o serie de manifestări pentru a-i cinsti memoria.

La Sala Unirii din cadrul Muzeului Naţional al Unirii Alba-Iulia a fost organizat un seminar dedicat omagierii luptei şi operei memorialistice şi literare a acestei mari personalităţi lui Ion Gavrilă Ogoranu.

De asemenea, au fost vizionate documentarele despre viaţa lui Ogoranu, „Memorialul Durerii" realizat de Lucia Hossu Longin şi filmul artistic ,,Portretul Luptătorului la Tinereţe", realizat de regizorul Constantin Popescu. 

Ion Gavrilă Ogoranu a luptat  cu arma în mână împotriva comunismului, alături de „Grupul Gavrilă", înfiinţat chiar de el. Aliaţi i-au fost Munţii Făgăraş. Pentru lupta sa a fost condamnat de instanţele comuniste, în lipsă, la zeci de ani închisoare şi de două ori la moarte. Timp de 29 de ani, Securitatea nu a putut să-l captureze.

În 1955, după ce mişcarea de rezistenţă anticomunistă din munţi a fost serios decimată, s-a refugiat într-un sat din judeţul Alba. A stat ascuns în casa văduvei unui fost coleg de liceu, vreme de 21 de ani.

Salvat de la moarte de Nixon

Ogoranu a fost arestat în 1976 şi, deşi era condamnat la moarte, nu a fost executat, pentru că preşedintele american Richard Nixon îi prezentase lui Nicolae Ceauşescu o listă cu români de care SUA se interesau, iar numele lui Ogoranu era prezent acolo. De atunci, Securitatea l-a lăsat în pace.

Grupul de rezistenţă anticomunistă, trădat

În 1948, Ogoranu a reuşit să scape de zece ani de închisoare în penitenciarele comuniste, refugiindu-se în Munţii Făgăraş. Aproape 10 ani, grupul a fost urmărit de Securitatea comunistă.

Divizii întregi de armată au fost puse pe urmele lor. În 1955, în urma unei trădări, tinerii din grupul condus de Ioan Gavrilă au fost prinşi şi condamnaţi. Au fost executaţi în 1957.” Sursa: http://www.antidotul.ro/

„Manifestarea marcheaza implinirea a 5 ani de la moartea luptatorului anticomunist Ion Gavrila Ogoranu, caree a trait in apropiere de Alba Iulia, la Galtiu si cuprinde prezentari biografice de carte si film, dar si marturii orale a celor care l-au cunoscut personal.

La simpozion vor participa elevii Colegiului National „Horea, Closca si Crisan” si studentii de istorie ai universitatii albaiuliene, insotiti de prof. Daniela Cetean si conf. univ. dr. Valer Moga.

Evenimentul este organizat de Consiliul Judetean Alba, Directia Judeteana pentru Cultura Alba, Asociatia Fostilor Detinuti Politici - filiala Alba, Fundatia „Ion Gavrila Ogoranu”, Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia. Departamentul de Istorie, Arheologie si Muzeologie si Muzeul National al Unirii Alba Iulia.” Sursa: http://www.citynews.ro/

Do you think you know Britain?

Am văzut pe BookBlog filmulețul asta și m-am gândit că ar fi foarte folositor pentru cei care vor participa anul viitor la concursul "Do you think you know Britain?", organizat de zilele colegiului de catedra de limbă engleză, și pentru toți cei interesați de subiect. Durează doar 5 minute și este foarte interactiv, așa că vă urez vizionare plăcută!

România. Altfel.

„Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul.”

Într-o lume în care plăcintele bunicii miros tot mai mult a cuptor cu microunde, cântecele copilăriei noastre ne par ritmuri electronice şi vocea mamei devine treptat Mp4 pe care-l purtăm nelipsit în buzunar, ne pare plictisitor şi repetitiv ceea ce trăim. Suntem fii/fiicele repetiţiei; nu mă exclud, de boala asta sufeream (şi încă mai sufăr câteodată) şi eu, pedalând obsedant într-un prezent continuu. Secretul e ca, din când în când, să ne aşezăm genunchii-n scaune şi să ascultăm.

Cu tăcerea pe buze şi urechile ciulite a emoţie, dupa ce firesc, am întârziat puţin, am păşit în Casa noastră de cultură, parcă pentru prima dată. Trebuie să spun că nu sunt străină de personalitatea lui Dan Puric, ba chiar tânjisem de mult după o întâlnire cu „mărturisitorul”, fapt care s-a întâmplat de mai multe ori în acea zi spre surprinderea mea. Au fost poate singurele dăţi în care cuvintele m-au înselat, părăsindu-mă şi asta mă ambiţiona; trebuia să aflu ce anume din Dan Puric mă făcea să tac.

Primul lucru care m-a uimit, păşind în sală, a fost să remarc faptul că nu doar balurile (după cum credeam eu) pot epuiza locurile. Drept urmare, „întârziatei”, căteva scări din partea dreaptă, scări ce paradoxal, m-au apropiat de ceea ce-mi imaginam eu ca fiind „întâlnirea”. Vreau să subliniez faptul că nu a fost o conferinţă, nu. A fost o mărturisire în cel mai splendid mod cu putinţă; nu doar mărturisirea unui Dan Puric deja consacrat, cât mărturisirea unui popor născut din patimile istoriei. A fost o mărturisire despre România „pe bune”. Pentru prima dată după mult timp, albaiulienii noştri (în frunte cu mine) erau ţintuiţi în scaune nu în faţa unui spectacol politic jenant sau a unei dezbateri agasante, ci pentru prima dată după mulţi ani pentru unii, începeam să simţim româneşte.  Încă o dată, mica mea ţară îmi oferise o lecţie de viaţă, o lecţie pe care am învăţat-o în poate cele mai profunde doua ore trăite până atunci, prin glasul unui apologet creştin, de-un creştinism prin excelenţă, în formele lui native. La Dan Puric, iubirea de neam se afla în cel mai pur stadiu, atât de pur încât ţâşneşte din cuvinte, molipsindu-te. În timp ce-l urmăream, mă gândeam la un exerciţiu învăţat la teatru, care presupune transmiterea sistematica a emoţiei. Dan Puric însă, ne transmite simţire, simţire ce parcă-n mica noastră Alba Iulia devine soclul identităţii naţionale. Am aflat că a mărturisi e în sângele nostru, nu atât de stins sau de ascuns pe cât credeam. Am aflat „cine suntem”, astfel încât o dată păşind afară din sală, această sintagmă nu mai năştea întrebări, ci doar afirmaţii solemne.

Despre Dan Puric s-au scris multe şi sunt ferm convinsă că multă cerneală de acum înainte se va mai scurge pe marginea zenitului din personalitatea sa. Figură pregnantă, de-o compoziţie autentic românească, prin ochiii profunzi ce-ţi amintesc de frumuseţea timpului şi-o chimie şcolit actoricească ce-ţi soarbe atenţia nu cu insistenţă tipică secolului XX, ci prin cugetare, c-un lexic ce epuizează dicţionarul românesc în adâncimea sa, ne va ghida, dacă noi îi permitem, pe drumul devenirii noastre existenţiale, pentru A DEVENI în cel mai profund mod cu putinţă.

Cât despre mine, am ajuns la concluzia că l-aş asculta pe maestru cu tăcerea pe buze fără încetare şi am aflat, în cele din urmă, ce anume din Dan Puric mă face să tac: neamul din el.

Articol scris de Mădălina Nistor

Cavalerii teutoni

Cu ocazia Sărbătorilor Pascale, am decis să vă împărtășesc o lucrare realizată cu ocazia Sesiunii de comunicări ale elevilor a Universității „1 Decembrie 1918” Alba Iulia.

Lucrarea are un caracter istoric, dar și religios, titlul ei fiind Cruciații germani pe pământ Românesc. Tema prezentată este înființarea și activitatea Ordinului Cavalerilor Teutoni, cavalerii Sfintei Fecioare Maria, precum și contribuția acestora în Țara Bârsei, o regiune din zona Brașovului de astăzi.

Textul lucrării poate fi citit integral dând click pe titlul: Cruciații germani pe pământul românesc 

Dacă subiectul vă stârnește interesul, recomand lectura unei lucrări deosebite a lui Henryk Sienkiewicz, Cavalerii Teutoni, unde puteți observa o perspectivă cu totul diferită a autorului asupra vieții acestor cavaleri, precum și discrepanțele dintre semnul sub a cărui protecție luptă, și faptele acestora.

Cărțile care ne-au facut oameni...

„Criticul Dan C. Mihăilescu a coordonat un volum în care 19 personalităţi, printre care Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Mircea Cărtărescu, povestesc despre cărţile lor ziditoare. Lucian Boia spune, în volumul editat de Humanitas, cum a ajuns de la muschetari  la Maiorescu şi Hasdeu, iar Horia-Roman Patapievici îşi reaminteşte de maeştrii vârstelor.

De când s-a identificat cu „Omul care aduce cartea",  Dan C. Mihăilescu a fost întrebat, în repetate rân­duri şi în cele mai variate contexte, „care sunt cărţile de căpătâi ale unui om adevărat", ba chiar somat să dea titluri de lecturi formatoare pentru tinerii adolescenţi. Nevoia acestei cărţi a venit imperios din partea celor îngrijoraţi „de calofobia, misofilia şi calibanismul jemanfişist ce caracterizează mare parte din publicul teenager de azi".

„Ce-ar fi, mi-am zis, să adunăm zece, douăzeci de per­sonalităţi culturale din România de azi - fiecare fiind, în domeniul său, o energie benefic-iradiantă, de mult recunoscută public - care să-şi mărturisească  revelaţiile citirii ferme­cător-terapeutice?", şi-a propus criticul, în această toamnă, într-o discuţie cu Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.

Într-un timp record,  nu mai puţin de 19 personalităţi (printre care Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Andrei Pleşu, Victor Rebengiuc, Alex. Ştefănescu sau Ion Vianu), „fiecare repre­zentând o cate­gorie, un tip, un eşantion de seg­ment profesional şi impact public", au răspuns invitaţiei criticului şi a Editurii Humanitas şi astfel s-a copt volumul „Cărţile care ne-au făcut oameni".

De la citit la lectură

Pe lângă poeziile lui Eminescu, Blaga, Emily Dickinson, poemele lui Rilke şi  dramaturgia lui Camil Petrescu, printre titlurile recomandate de poeta Ana Blandiana se numără „Dialogurile" lui Platon, „Epistolele" de Sfântul Pavel, „Idiotul" de Dostoievski sau  „Povestirile crepusculare" de Michel de Ghelderode. Alex.

Ştefănescu este recunoscător că a avut de mic o bibliotecă în casă, istoricul Lucian Boia povesteşte cum a ajuns de la muschetari la Maiorescu şi la Hasdeu, iar Mircea Cărtărescu vorbeşte despre un edificiu al lecturii, care se construieşte „depăşind cititul către lectură" - pasul de la zidar la arhitect. Pictorul Ştefan Câlţia vede scrisul ca pe o cale, Mihai Măniuţiu spune că Shakespeare l-a salvat deseori de la disperare, iar Victor Rebengiuc îi pune pe Ţuguilă şi Dox în faţă cu Gogol şi Vargas Llosa.

„Cum învaţă puii de oameni să vâneze"

Filosoful Gabriel Liiceanu, în textul „Cum învaţă puii de oameni să vâneze", reia lista autorilor şi titlurilor dată de Constantin Noica, care nu pretindea discipolilor săi decât să citească în patru luni toată istoria filosofiei de la Augustin la Kant. Gabriel Liiceanu mai face o listă cu recomandări de lectură pentru studenţii la filosofie şi o alta a „cărţilor care, necitite, te-ar putea face să ratezi ceva esenţial din viaţa pe care ai trăit-o", în care include  „Infernul" lui Dante şi „Despre eroi şi morminte" de Sábato.

În vreme ce H.-R. Patapievici scrie despre „maeştrii vârstelor" (Pavese l-a ghidat la 15-16 ani, Malraux între 16 şi 19 ani,  iar Nietzsche între 18 şi 30 de ani), Andrei Pleşu susţine că poţi avea revelaţii decisive toată viaţă în ceea ce priveşte cărţile. „Eram un om matur când am citit Chesterton şi C.S. Lewis şi mă simt profund îndatorat modului lor de a vorbi despre creştinism. Nu trebuie să-ţi fie ruşine că n-ai citit la timp cărţi esenţiale, că nu ai citit «tot» ce trebuie citit. Biografia fiecărui cititor are un grafic unic, irepetabil, cosanguin cu evoluţia sa interioară, cu nevoile şi întrebările proprii, cu ritmuri, limite, întârzieri şi devansări specifice", subliniază Andrei Pleşu.

Recomandările lui Dan C. Mihăilescu

- Biblia şi Shakespeare. Aici e TOTUL!

- Eminescu - poezia, proza, publicistica, omul - şi teatrul lui Caragiale, care compun rotundul Ideei româneşti.

- Romanele lui Dostoievski - „Demonii", „Fraţii Karamazov", „Crimă şi pedeapsă", „Idiotul" - m-au lovit năprasnic şi irevocabil la 17 ani.

- „Cugetările" lui Pascal, împletite cu presocraticii traduşi de Simina Noica. Sufismul, „Patericul", „Vieţile..." lui Diogene Laertios, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab".

- Poezia lui Ioan Alexandru, de la „Cum să vă spun" şi „Viaţa deocamdată", la „Imnele bucuriei" şi „Imnele Transilvaniei".

- Cărţile lui Gaston Bachelard despre „imaginaţia materiei" - „Psihanaliza focului", „Aerul şi visele", „Reveriile pământului", „Poetica spaţiului" şi suita compusă din „Sufletul romantic şi visul", de Albert Béguin, „Structurile antropologice ale imaginarului", de Gilbert Durand, „Pietrele preţioase", de Roger Caillois, „Rabelais"-ul lui Mihail Bahtin, „Barocul (Cyrce şi Păunul") lui Jean Rousset, „Literatură şi senzaţie", de Jean-Pierre Richard, „Metamorfozele cercului", de Georges Poulet.

- Marguerite Yourcenar, „Memoriile lui Hadrian", şi Ernst Jünger, „Falezele de marmură", care-mi compun romanul ideal

- „Craii de Curtea-Veche", în literatura română, plus „Ion" şi „Moromeţii".

- Hölderlin, Rilke, Beaudelaire, Rimbaud, Lautréamont, Claudel, Verlaine.

- Cioran. De-a lungul şi de-a latul, de sus până jos. Opera lui este epilogul a toate.”

(Simona Chițan, Ziarul Adevărul)

O discuție mai detaliată despre această carte, poate fi urmărită pe

TVR Cultural, 23 aprilie 2011, ora 12.30.  

Paris-ul în 26 de gigapixeli

„Fotografia Parisului în 26 de gigapixeli, realizată de doi fotografi francezi, permite vizualizarea Orașului Luminilor în cele mai mici detalii. Jurnaliștii publicației franceze “20 minutes” sunt de părere că proiectul lui Frich și Loyer reprezintă cea mai mare fotografie realizată vreodată în lume, potrivit modernism.ro.

“Parisul în 26 gigapixeli” reprezintă cel mai important proiect pentru cei doi fotografi francezi care au mai realizat astfel de cadre la ceremonia de învestitură a președintelui american Barack Obama.

Mijloace colosale au fost folosite pentru a se ajunge la un rezultat impresionant. Ei au asamblat 2.346 de fotografii, adica 138 de coloane pe 17 rânduri, luate cu două aparate foto, fixate pe un capăt motorizat.

Pe de alta parte, ei au fost nevoiti chiar sa facă imaginea neclară în anumite zone pentru a evita acuzațiile de atingere adusă vieții private.

Fotografia, gazduită pe o pagină web, este însoțită de o temă muzicală din filmul lui Jean-Pierre Jeunet, “Amelie”, pentru a crea o ambianță tipic pariziană la descoperirea orașului.

Pentru a naviga fabuloasa fotografie, intrați AICI.” Cristina Mihalascu, news.corect.com 

Ce vreau eu să evidențiez în fotografie, sunt informațiile pe care le conține despre cele mai importante obiective turistice ale Paris-ului, precum Catedrala Sacre Coeur, Notre Dame, Turnul Eiffel, Domul Invalizilor ș.a.! 

Catedrala Încoronării versus Catedrala Reîntregirii

Dincolo de substratul acestui articol, oricare ar fi acela, intenția mea este să fac publice niște informații în legătură cu catedrala din Alba, lacaș de cult prin fața căruia, fiecare elev din H.C.C trece în fiecare dimineață în drum spre liceu.

„Unul dintre monumentele cu un destin ciudat este catedrala ortodoxă din Alba Iulia. Este vorba de primul mare lăcaş de cult ortodox ridicat în Transilvania după anul 1918, pentru a servi drept loc de încoronare pentru monarhii României Mari, Regele Ferdinand I cel Loial şi Regina Maria.

Practic, este vorba de un lăcaş de cult cu o arhitectură în stil bizantin, filtrat prin geniul popular românesc. Maniera sa de realizare aminteşte de cea a bisericii domneşti din Târgovişte, vechiul loc de încoronare pentru voievozii valahi.

Catedrala ortodoxă a fost ridicată cu sprijinul Casei Regale a României, în perioada 1921 - 1923. Arhitectul ei este Gheorghe Ştefănescu. Catedrala are un plan de cruce greacă, cu un pridvor deschis. Pictura a fost realizată de Constantin Petrescu. Scopul ridicării acestei catedrala a fost unul simbolic. Ea deservea o destul restrânsă, dar viguroasă comunitate ortodoxă, în condiţiile în care cei mai mulţi dintre locuitorii români ai Albei Iulii erau de religie greco-catolică. Însă Catedrala Încoronării şi-a îndeplinit cu menire scopul simbolic şi scopul religios. În cadrul unei ceremonii măreţe, în 15 octombrie 1922, suveranii României Mari au fost încoronaţi în noul lăcaş de cult. Practic, în toată perioada interbelică, această catedrală a rămas drept un simbol al unităţii românilor, dar şi al regalităţii triumfătoare.

Un simbol confiscat

Din păcate, după instaurarea regimului comunist, această catedrală a devenit şi simbolul samavolniciei. În 1 decembrie 1948, în acest lăcaş de cult, patriarhul roşu, Justinian Marina, instalat de comunişti la cârma Bisericii Ortodoxe Române ca o consecinţă a prieteniei sale cu secretarul general al PCR, dictatorul Gheorghe Gheorghiu-Dej, a patronat un simulacru de unire bisericească. O serie de preoţi greco-catolici, deja excomunicaţi de către episcopii lor, au semnat un act de unire cu Biserica Ortodoxă Română. În 1 decembrie 1948, toţi episcopii greco-catolici erau deja arestaţi. Numele Catedralei Încoronării a fost schimbat în Catedrala Reîntregirii, pentru că vechea denumire a frumosului lăcaş de cult amintea prea mult de Casa Regală şi de Regele Ferdinand I. Acţiunile patrarhului Justinian Marina a fost dezavuate de mulţi ierarhi, preoţi şi mireni ortodocşi. Nu degeaba, marii mitropoliţi ortodocşi Irineu Mihălcescu şi Visarion Puiu au cunoscut vicisitudinile prigoanei comuniste ori ale exilului, iar arhiepiscopul românilor ortodocşi din SUA, Valerian Trifa, a refuzat să recunoască autoritatea acestui patriarh.

Din aceleaşi motive, intelectualii ardeleni, fără deosebire de credinţă religioasă, au început să folosească din nou adevăratul nume al lăcaşului de cult: Catedrala Încoronării. Şi poate că nu ar strica dacă autorităţile bisericeşti ar face un gest de justiţie istorică şi ar oficializa vechiul nume al catedralei. Şi asta pentru că, în inimile românilor, catedrala ortodoxă din Alba Iulia rămâne locul în care încoronarea Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria a desăvârşit Unirea Transilvaniei cu România. Şi, totodată, acest lăcaş de cult rămâne şi simbolul unificării ortodoxiei, prin trecerea sub ascultarea Sfântului Sinod de la Bucureşti, în anul 1918, a eparhiilor românilor ardeleni şi bănăţeni. Iată de ce simbolistica pozitivă a acestei catedrale precumpăneşte asupra conotaţiilor negative din perioada comunistă.” Articol de Claudiu Pădurean, România Liberă

De ce citim?

„Cărțile sunt felul oamenilor de a avea aripi.” Andrei Pleșu

Găsesc minunat aceast citat de Andrei Pleșu, cu care se încheie emisiunea „50 de minute” din data de 3 Aprilie... Tema emisiunii a fost lectura în general, dar mai ales de ce citim?

Sunt punctate mai multe idei cu privire la această temă, dar cea mai importantă cred eu că e cea a cititului cu rol educativ, a citiului care marchează cititorul și îl îndeamă să urmeze învățăturile preluate din lectura unei cărți. În continuare, se punctează idea cititului orientat în funcție de propriile întrebări ale vieții și cea a cititului care îi formează cititorului un cadru în care să situeze anumite întâmplări din istorie și nu numai.

Mi-au plăcut mult ideile dezbătute în această ediție a emisiunii și vă invit să o urmăriți și voi, iar în același timp mi-ar plăcea să aflu:

 Voi ce părere aveți? Voi de ce citiți?

      



Articol de Mălina Stanciu

Prima bibilotecă virtuală din România

"Cei ce topesc multe lumînări în citirea cărţilor tocesc şi vederea ochilor trupului; dar cei ce n-au căutat niciodată pe slove, măcar că şi-au păzit mai ascuţită vederea ochilor, însă neştiinţa i-a vîrît în întuneric şi în tartarul necunoştinţei."

Dimitrie Cantemir

Unul din cele mai vechi site-uri româneşti, biblior.net îşi propune transpunerea în variantă digitală a conţinutului unei biblioteci fundamentale.

 

In cadrul tuturor secțiunilor site-ului, se pot citi integral mai multe cărți de referință în literatura română, acestea fiind organizate în ordine alfabetică. Totodată, pe pagina principală a bibliotecii se găsesc noutăți cu privire la viața culturală din România, și ultimele cărți adăugate.

 

Lectură plăcută!

 

 

Japonia - "Astazi e o veșnicie. Mâine se pot întâmpla multe." Shogun

Toţi avem planuri pentru viitor şi de cele mai multe ori ne-a fost mai uşor să excludem din lista noastră lucrurile mai greu de realizat decât să luptăm pentru un vis. A fost mai la îndemână o scuză pentru a renunţa, orice obstacol ne-a oprit din drum. Ne-am mulţumit cu mai puţin, atât timp cât am primit totuşi ceva. Eşecurile pe care le-am avut astăzi, mâine vor fi doar regrete iar apoi se va pune praful şi peste ele. Nu ne afectează prea mult deoarece putem oricând să o luam de la capăt, ştim că vom mai avea şanse în viitor. Însă când intervine ceva neprevăzut şi realizăm că am pierdut tot, cum începem din nou, având doar viaţa din noi? Cum ne mai ridicăm când povara durerii ne apasă umerii?

Dacă ar fi să abordăm un subiect intens discutat zilele acestea, dezastrul natural din Japonia şi repercusiunile sale sunt un exemplu care arată cât de repede s-a ajuns la o stare de criză şi ce "uşor" au fost rase de pe faţa pământului oraşe întregi. Statisticile şi bilanţul după o săptămână reflectă intensitatea evenimentelor: cutremur de magnitudine 9, valuri de 10 m, mii de persoane decedate şi mult mai multe dispărute, cel mai mare dezastru suferit de Japonia după cel de-al Doilea Război Mondial.

Insă altceva impresionează mai mult: puterea acestui popor care prin disciplina şi perseverenţa sa a reuşit să renască de fiecare dată, chiar şi când părea aproape imposibil. Aceşti oameni nu au avut nevoie de răspunsuri la întrebările pe care ni le punem noi, pentru ei faptul că trăiesc e de ajuns pentru a continua. Chiar şi acum când 500.000 de oameni trăiesc în adăposturi, nimeni nu clachează, nu se îmbrânceşte pentru a ajunge la o sticlă de apă sau la o pătură mai moale. Supravieţuitori s-au întors la serviciu pentru a reclădi ţara. O astfel de atitudine va reuşi să salveze o naţiune încercată de prea multe ori, însă este momentul să conştientizăm că împărţim aceeaşi Planetă şi că orice gând bun, orice ajutor care pare neînsemnat poate contribui la refacerea unei societăţi care deja face eforturi de redresare. (Se pot face donaţii la http://www.crucearosie.ro/cutremurul-din-japonia.html ). Dezastrul natural produs în Japonia ne arată totodată cât de fragilă este viaţa şi ce uşor se poate schimba cursul acesteia.  

De data aceasta a fost natura... dar de-a lungul istoriei lumea a suferit şi din cauza unor decizii iresponsabile şi a luptei pentru putere şi supremaţie. Cele doua bombe nucleare lansate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au distrus doua oraşe şi au condamnat la moarte aproximativ 166.000 persoane în Hiroshima şi 80.000 în Nagasaki. Poporul japonez a reuşit să reconstruiască aceste doua oraşe, însă cu un preţ prea scump.

Suntem obligaţi să încurajăm atitudini pacifiste, generoase iar în momente de criză să renunţăm la egoism şi să fim dispuşi să ajutăm alte persoane în felul în care am dori să fim ajutaţi chiar noi înşine.  Dăruind, chiar şi pe un pământ fragil, primăvara aceasta florile de cireş vor înflorii mai frumos.

"Tu însuți ești Tao, Absolutul. Acum fii tu însuți o stâncă împotriva căreia valurile vieții se izbesc în van..." Shogun, James Clavell

Articol scris de Daniela Toma

O enciclopedie intr-o... imagine!

Accesati link-ul de mai jos pentru a vizualiza imaginea afisata. Click pe fiecare persoana sau animal din tablou. La fiecare imagine, se deschide o pagina in engleza, iar in stanga ei, exista posibilitatea de traducere in diverse limbi. Vizionare placuta!

http://cliptank.com/PeopleofInfluencePainting.htm

Articol preluat de Malina Stanciu

Neagu Djuvara - interviu / "Civilizatia europeana" si "Patriotism"

"INDO-EUROPENII SE SINUCID INCET, DAR SIGUR"

 Neagu Djuvara: Am intrat deja intr-un nou Ev Mediu. Adica moare definitiv civilizatia occidentala.

V.M.: Prin urmare se schimba in bine mersul istoriei?

Neagu Djuvara:  Daca modelul este Imperiul Roman spre sfârsit, când nu existau razboaie decat la periferie, intr-adevar semanam cu ei. Dar ce ma ingrijoreaza pe mine este ca am intrat deja intr-un nou Ev Mediu. Adica moare definitiv civilizatia occidentala. Incet, dar sigur.

V.M.: Care sunt simptomele?

Neagu Djuvara: Simptomele le simtim deja demult, printr-o dezordine morala care nu a existat niciodata. Va dau un singur exemplu: tineretul care se revolta astazi nu are absolut niciun ideal. Nu se revolta pentru un ideal, se revolta ca sa darâme. Asta inseamna ca s-a stricat ceva. Tineretul care in general trebuie considerat ca purtator de idealuri viitoare, chiar gresite cum a fost comunismul, astazi nu mai are niciun ideal. Al doilea simptom nevazut pâna acum: bizareria ca marea cotitura in arta si gândire, care in general se petrece cu zeci sau sute de ani dupa ce a cazut un imperiu, in civilizatia occidentala a inceput intre 1905-1913, deci inainte de ivirea imperialismului american. De exemplu, in sculptura, Brâncusi al nostru rupe complet traditia care merge de la Michelangelo la Rodin. La fel in muzica, unde dodecafonia, scoala de la Viena, Bela Bartok, toate sunt complet in ruptura cu marea muzica de la Monteverdi si chiar pâna la Debussy. In toate domeniile artei si gândirii avem un viraj brutal la inceputul veacului 20.Acesta ar fi semnul ca incepem un nou Ev Mediu. Asta inseamna ca hegemonia americana care asigura un fel de pace mondiala, nu va dura cinci secole precum imperiul roman, ci probabil doar o suta de ani. Gânditi-va ca in doar un secol, Europa va fi metisa. Mie imi este clar ca indo-europenii se sinucid incet, dar sigur. Adica nu mai fac copii, nu mai au nicio ambitie. Deja de zeci de ani. Noi nu suportam un "atac" al lumii a treia. Dimpotriva, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia vin sa-l umple.

V.M.: Si idealul Uniunii Europene?

Neagu Djuvara: Tinerii nu prea stiu ce este idealul european. Tinerii nu intrevad ce poate sa fie o Europa unita. Nici eu nu o vad unita deloc, nu o vad cu un guvern si un presedinte. Mai cu seama daca intra si Turcia, atunci Europa avorteaza.
V.M.: Sunteti foarte pesimist. Atunci ce viitor are civilizatia europeana care a dominat lumea vreme de cateva secole?

Neagu Djuvara: Tocmai de aceea este menita sa dispara. Asta este o lege universala. Cand ai avut atata splendoare de creativitate si de putere politica, ca sa te intinzi pe globul intreg, trebuie sa platesti prin disparitie.
V.M.: Va disparea si România, impreuna cu civilizatia europeana?

Neagu Djuvara: Bine inteles. Daca noi am intrat atât de târziu intr-o hora care se strica, ne stricam impreuna cu ea. Asta e clar.
V.M.: Trebuia sa nu intram in hora asta? Avem vreo sansa de scapare?

Neagu Djuvara: Nu, nici una. Dimpotriva. Putinul de creativitate care ne ramâne il vom dezvolta tot in sânul Europei. De cele mai multe ori, inca din trecut, talentele noastre cele mai mari nu s-au putut manifesta decât in strainatate. Este ca un fel de blestem asupra acestei tari. Incepând de la Cantemir, pâna la Eliade si Cioran, toti s-au remarcat in strainatate.

V.M.: In astfel de conditii, de ce sa mai ramâna tinerii români in tara?

Neagu Djuvara: Tocmai, nu numai ca ii sfatuiesc sa stea aici, dar ii rog pe cei care sunt in strainatate sa se intoarca, in masura posibilului, pentru ca sa creeze o noua elita si sa-i inlocuiasca pe cei de acum.

V.M.: De ce s-ar intoarce intr-o barca a carei scufundare tocmai ati descris-o?

Neagu Djuvara: Dar barca noastra nu se duce mai la fund decât restul Europei, asa ca mai bine sa se scufunde cu barca noastra decât cu cea germana sau franceza.

"SA TERMINAM CU INMORMANTARILE COMPLICATE"

V.M.: Ce ati facut pe 1 decembrie, de ziua nationala a Romaniei?

Neagu Djuvara: Am dat interviuri zicând un lucru care supara pe mai toata lumea: ca nu sunt de acord cu alegerea lui 1 decembrie ca sarbatoare nationala. In primul rand, nu este bine sa modifici la fiecare schimbare de regim o sarbatoare nationala. Am avut timp de aproape un veac 10 mai, care este data independentei tarii. Prin urmare, data intrarii Romaniei in concertul european. Ca 10 mai a coincis cu venirea printului Carol, ceea ce i-a facut pe acei domni din 1990 sa se teama, inteleg. Dar, pe de alta parte, 1 decembrie nu este data Romaniei mari. Este data când doua provincii, Transilvania si Banat, au cerut sa intre in Regatul
Romaniei. Cu doua zile inainte ceruse Bucovina. Cu sase zile inainte ceruse Basarabia. Si toate patru au fost acceptate de seful statului, adica de regele Ferdinand, la 24 decembrie. Deci data când s-a nascut Romania mare este 24 decembrie, nu 1 decembrie. Pe de alta parte, mai exista un motiv foarte practic. O sarbatoare nationala e bine sa fie tinuta intr-un anotimp cu soare, in care vremea sa indemne la bucurie, oamenii sa poata dansa in strada. Ce te faci la 1 decembrie, când se vad aburii vorbitorilor iesind din gura si cand bietii ostasi ingheata ?

V.M.: V-ati intors in Romania dupa 45 de ani de exil, in februarie 1990. Ati scris ca in primele zile petrecute la Bucuresti va tot intrebati: "ce cauti aici, Neagule?". Ati aflat raspunsul la intrebare?

Neagu Djuvara: (râde limpede si cu pofta) Culmea este ca risc sa imi pun intrebarea si dupa 19 ani. Din când in când imi pun inca intrebarea asta. Dar constatând cu câta caldura sunt primit de tineret. Când constat ca aceasta mica lucrare facuta in graba si sub indemnul altora, ca nu am avut eu intentia sa scriu "Scurta istorie a românilor povestita celor tineri", s-a vândut in 39.000 de exemplare si când ma opreste la o farmacie un domn foarte civilizat si imi spune: "Ma iertati ca ma adresez dumneavoastra, dar doream sa va multumesc. Am o fiica la liceu care avea o totala inapetenta pentru istorie, si i-am cumparat cartea dumneavoastra si
de atunci e pasionata de istorie". Acestea sunt lucruri care ma bucura si imi dau seama ca, totusi, nu am venit
degeaba in România.

V.M.: Sunteti patriot?

Neagu Djuvara: Patriot? Asculta (pufneste furios). Intrebarea nici nu merit sa-mi fie pusa. Se intorcea cineva care nu e patriot? Sotia mea, care e frantuzoaica, când a vazut ce fac in Romania a spus: "trebuie sa ai patriotismul bine insurubat in trup, ca sa suporti sa stai acolo". Mi-as dori sa mor pe un vapor.

V.M.: De 19 ani tot suportati. Mai suportati mult?

Neagu Djuvara: Pai da. voi suporta pana la moarte, asta e clar. Vreau sa fiu inmormântat aici. Dar mi-as dori sa mor pe un vapor. Când nu voi mai putea sa scriu am sa incerc sa-mi gasesc un loc pe un vas cu pânze, din asta de comert care face inconjurul lumii. Atunci, daca mori pe drum te arunca in mare. Sa terminam cu povestile acelea cu inmormantari complicate, cu alaiuri si cu discursuri.

Articol preluat de Malina Stanciu

Ce este CREATIVITATEA ?

Tudor Chirila

      Tudor Chirila este un actor, cantaret si compositor nemaipomenit cu care toti romanii ar trebui sa se mandreasca.

      Cariera lui Tudor Chirilă în teatru include apariții în muzicalul „Chirița of Barzoveni editia de gradinita” (după Vasile Alecsandri), în rolul Domnului Charles. În 2003, Tudor a interpretat rolul lui Malvolio în „A douăsprezecea noapte” (de William Shakespeare) si a jucat în piesa Ferdinand al VIII-lea Regele Spaniei (după N. V. Gogol). În 2004, Tudor a primit premiul UNITER pentru „Cel mai bun actor ” în rolul său din „A douăsprezecea noapte ”.

      A jucat în filme precum „Milionari de Weekend” (2003) și în unul dintre episoadele serialulul european „Comisarul Rex” (2001, Austria). In anul 2006, Tudor Chirila a jucat în rolul lui Sandu ≈ Alexandru Pârvulescu , în filmul Legături bolnăvicioase.

      Talentul  fata de muzica si-l arata prin trupa de success "Vama Veche", acum fiind solistul trupei "Vama".

      De curand, Tudor Chirila i-a acordat un interviu extraordinar  lui Cristian Lupsa de la “Decat o Revista”, in care ne-a explicat si a facut inteles pentru toata lumea ce inseamna creativitatea.

     "Mi-a placut mult sa-i acord acest interviu lui Cristian Lupsa de la Decat o Revista. A fost initiativa celor de la Friends Advertising prin Fundatia Friends for Friends. Interviul face parte dintr-o serie mai lunga cu diversi oameni care au de-a face intr-un fel sau altul cu "problema creativitatii". Eu il consider unul din cele mai complete interviuri pe care le-am acordat in ultima vreme. Cristi este un interlocutor inteligent si cu un soi de blandete reconfortanta. Enjoy!" (Tudor Chirila)

                                                                                                 Articol scris de Alexandra Stanciu

Codul lui Da Vinci cel adevarat

  Sfarsitul lumii va veni pe 1 noiembrie 4006

       O data pe care trebuie sa o treci in jurnalul tau:                          

       Leonardo da Vinci a prezis ca lumea se va sfarsi pe 1 noiembrie  4006, conform unei cercetatoare de la Vatican. Sabrina Sforza Galitzia a spus ca indicile au fost gasite in pictura murala a “Cinei cea de Taina”. Fereastra din centrul picturii, deasupra careia se gaseste o semiluna, ar contine un “puzzle ‘’ matematic si astrologic care a fost descifrat, a declarat Sabrina Sforza Galitzia. Ea pretinde ca da Vinci a vazut sfarsitul lumii care s-ar realiza printr-un potop universal ce ar incepe pe 21 martie 4006 si s-ar incheia pe 1 noiembrie 4006.

     

        Dna Sforza Galitzia, care a studiat manuscrisele lui da Vinci, fiind cercetatoare la Universitatea California din Los Angeles, lucreaza acum la arhivele Vaticanului. In anul 2009, Vaticanul a publicat studiul ei “Cina cea de Taina” a lui Leonardo in Vatican, in care ea a examinat tapiseria Cinei cea de Taina, realizata special pentru regele Ludovic al XIII-lea al Frantei, si care se baza pe faimoasa pictura murala din Milano.

         Cercetatoarea a declarat ca ea a lucrat la un model care ar explica codul ascuns al lui da Vinci, lucru ce ar implica semnele zodiacului si folosirea acelor 24 de litere ale alfabetului latin pentru a reprezenta cele 24 de ore ale zilei. “Da Vinci a fost un om de stiinta, dar si un om credincios, care a trait in vremuri dificile si care si-a ascuns mesajele pentru a nu fii atacate” , a mai spus cercetatoarea.

        Cina cea de Taina de Leonardo da Vinci , care masoara 4,6 metri pe 8,8 metri, acopera tot peretele Manastirii Santa Maria della Grazie din Milano. Da Vinci a inceput opera sa in 1495 si a terminat-o in 1498. Pictura murala a fost restaturata intre 1978 si 1999, dupa ce a fost puternic deteriorata.

        In romanul “Codul lui da Vinci” a lui Dan Brown, acesta sugereaza ca figura din dreapta lui Iisus Hristos din “Cina cea de Taina” n-ar fi apostolul Ioan, ci Maria Magdalena, care ar fii fost insarcinata cu Iisus Hristos. Cartea a fost considerata o blasfemie de catre Biserica Catolica.

                                                                                                                                        Articol scris de Bulea Amalia Camelia

Randy Pausch

Randolph Frederick Pausch a fost un profesor american de informatică la Universitatea Carnegie Mellon (CMU) din Pittsburgh, Pennsylvania, devenit faimos prin expunerea ţinută pe 18 septembrie 2007 la Universitatea Carnegie Mellon, cunoscută sub numele de „The Last Lecture. Really Achieving Your Childhood Dreams”, care a murit de cancer pancreatic.

Şi-a alcătuit prelegerea ştiind că boala de care suferea era în stagiu terminal, iar doctorii îi mai dădeau cel mult 6 luni de viaţă într-o formă fizică bună. Expunerea sa face parte dintr-o serie de prelegeri în care intelectuali de vârf din domeniul academic încearcă să răspundă la întrebarea : “Ce învăţături ai dori să împărtăşeşti lumii dacă ai şti că aceasta e ultima ta şansă de a o face?” Pausch şi-a ţinut prelegerea în faţa unei asistenţe de 400 de colegi şi studenţi. Expunerea sa a fost pasionantă, fiind punctată de numeroase anecdote şi glume.

Asta a fost o scurtă prezentare a sa, dar eu cred că o să îl cunoaşteţi mult mai bine după ce îi urmăriţi ultimul curs:

Inceputuri...

Am decis să încep activitatea acestui blog, cu un discurs... Nu o să îl scriu , ci o să îl postez sub forma unui filmuleţ. Este discursul de început al faimoasei autoare a seriei "Harry Potter", J. K. Rowling, ţinut cu prilejul festivităţii de absolvire a Universităţii Harvard. Toate trei părţile durează în jur de 20 de minute şi merită urmărite.

Ce părere aveţi? Eu personal, am fost foarte impresionată de modestia cu care a vorbit, dicţia ei impecabilă şi nu în ultimul rând de mesajul transmis. O adevărată lecţie de viaţă!

"It is impossible to live without failing at something, unless you live so cautiously that you might as well not have lived at all - in which case you fail by default." J.K. Rowling

Articol scris de Mălina Stanciu