Ion Gavrilă Ogoranu - „Brazii se frâng dar nu se îndoiesc.”

 Luptătorul anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu, comemorat la Alba-Iulia

„Luptătorul anticomunist a fost urmărit timp de trei decenii de securitate. La cinci ani de la moartea eroului anticomunist din Ţara Făgăraşului au fost organizate o serie de manifestări pentru a-i cinsti memoria.

La Sala Unirii din cadrul Muzeului Naţional al Unirii Alba-Iulia a fost organizat un seminar dedicat omagierii luptei şi operei memorialistice şi literare a acestei mari personalităţi lui Ion Gavrilă Ogoranu.

De asemenea, au fost vizionate documentarele despre viaţa lui Ogoranu, „Memorialul Durerii" realizat de Lucia Hossu Longin şi filmul artistic ,,Portretul Luptătorului la Tinereţe", realizat de regizorul Constantin Popescu. 

Ion Gavrilă Ogoranu a luptat  cu arma în mână împotriva comunismului, alături de „Grupul Gavrilă", înfiinţat chiar de el. Aliaţi i-au fost Munţii Făgăraş. Pentru lupta sa a fost condamnat de instanţele comuniste, în lipsă, la zeci de ani închisoare şi de două ori la moarte. Timp de 29 de ani, Securitatea nu a putut să-l captureze.

În 1955, după ce mişcarea de rezistenţă anticomunistă din munţi a fost serios decimată, s-a refugiat într-un sat din judeţul Alba. A stat ascuns în casa văduvei unui fost coleg de liceu, vreme de 21 de ani.

Salvat de la moarte de Nixon

Ogoranu a fost arestat în 1976 şi, deşi era condamnat la moarte, nu a fost executat, pentru că preşedintele american Richard Nixon îi prezentase lui Nicolae Ceauşescu o listă cu români de care SUA se interesau, iar numele lui Ogoranu era prezent acolo. De atunci, Securitatea l-a lăsat în pace.

Grupul de rezistenţă anticomunistă, trădat

În 1948, Ogoranu a reuşit să scape de zece ani de închisoare în penitenciarele comuniste, refugiindu-se în Munţii Făgăraş. Aproape 10 ani, grupul a fost urmărit de Securitatea comunistă.

Divizii întregi de armată au fost puse pe urmele lor. În 1955, în urma unei trădări, tinerii din grupul condus de Ioan Gavrilă au fost prinşi şi condamnaţi. Au fost executaţi în 1957.” Sursa: http://www.antidotul.ro/

„Manifestarea marcheaza implinirea a 5 ani de la moartea luptatorului anticomunist Ion Gavrila Ogoranu, caree a trait in apropiere de Alba Iulia, la Galtiu si cuprinde prezentari biografice de carte si film, dar si marturii orale a celor care l-au cunoscut personal.

La simpozion vor participa elevii Colegiului National „Horea, Closca si Crisan” si studentii de istorie ai universitatii albaiuliene, insotiti de prof. Daniela Cetean si conf. univ. dr. Valer Moga.

Evenimentul este organizat de Consiliul Judetean Alba, Directia Judeteana pentru Cultura Alba, Asociatia Fostilor Detinuti Politici - filiala Alba, Fundatia „Ion Gavrila Ogoranu”, Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia. Departamentul de Istorie, Arheologie si Muzeologie si Muzeul National al Unirii Alba Iulia.” Sursa: http://www.citynews.ro/

Do you think you know Britain?

Am văzut pe BookBlog filmulețul asta și m-am gândit că ar fi foarte folositor pentru cei care vor participa anul viitor la concursul "Do you think you know Britain?", organizat de zilele colegiului de catedra de limbă engleză, și pentru toți cei interesați de subiect. Durează doar 5 minute și este foarte interactiv, așa că vă urez vizionare plăcută!

Targul de carte Alba Transilvania

România. Altfel.

„Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul.”

Într-o lume în care plăcintele bunicii miros tot mai mult a cuptor cu microunde, cântecele copilăriei noastre ne par ritmuri electronice şi vocea mamei devine treptat Mp4 pe care-l purtăm nelipsit în buzunar, ne pare plictisitor şi repetitiv ceea ce trăim. Suntem fii/fiicele repetiţiei; nu mă exclud, de boala asta sufeream (şi încă mai sufăr câteodată) şi eu, pedalând obsedant într-un prezent continuu. Secretul e ca, din când în când, să ne aşezăm genunchii-n scaune şi să ascultăm.

Cu tăcerea pe buze şi urechile ciulite a emoţie, dupa ce firesc, am întârziat puţin, am păşit în Casa noastră de cultură, parcă pentru prima dată. Trebuie să spun că nu sunt străină de personalitatea lui Dan Puric, ba chiar tânjisem de mult după o întâlnire cu „mărturisitorul”, fapt care s-a întâmplat de mai multe ori în acea zi spre surprinderea mea. Au fost poate singurele dăţi în care cuvintele m-au înselat, părăsindu-mă şi asta mă ambiţiona; trebuia să aflu ce anume din Dan Puric mă făcea să tac.

Primul lucru care m-a uimit, păşind în sală, a fost să remarc faptul că nu doar balurile (după cum credeam eu) pot epuiza locurile. Drept urmare, „întârziatei”, căteva scări din partea dreaptă, scări ce paradoxal, m-au apropiat de ceea ce-mi imaginam eu ca fiind „întâlnirea”. Vreau să subliniez faptul că nu a fost o conferinţă, nu. A fost o mărturisire în cel mai splendid mod cu putinţă; nu doar mărturisirea unui Dan Puric deja consacrat, cât mărturisirea unui popor născut din patimile istoriei. A fost o mărturisire despre România „pe bune”. Pentru prima dată după mult timp, albaiulienii noştri (în frunte cu mine) erau ţintuiţi în scaune nu în faţa unui spectacol politic jenant sau a unei dezbateri agasante, ci pentru prima dată după mulţi ani pentru unii, începeam să simţim româneşte.  Încă o dată, mica mea ţară îmi oferise o lecţie de viaţă, o lecţie pe care am învăţat-o în poate cele mai profunde doua ore trăite până atunci, prin glasul unui apologet creştin, de-un creştinism prin excelenţă, în formele lui native. La Dan Puric, iubirea de neam se afla în cel mai pur stadiu, atât de pur încât ţâşneşte din cuvinte, molipsindu-te. În timp ce-l urmăream, mă gândeam la un exerciţiu învăţat la teatru, care presupune transmiterea sistematica a emoţiei. Dan Puric însă, ne transmite simţire, simţire ce parcă-n mica noastră Alba Iulia devine soclul identităţii naţionale. Am aflat că a mărturisi e în sângele nostru, nu atât de stins sau de ascuns pe cât credeam. Am aflat „cine suntem”, astfel încât o dată păşind afară din sală, această sintagmă nu mai năştea întrebări, ci doar afirmaţii solemne.

Despre Dan Puric s-au scris multe şi sunt ferm convinsă că multă cerneală de acum înainte se va mai scurge pe marginea zenitului din personalitatea sa. Figură pregnantă, de-o compoziţie autentic românească, prin ochiii profunzi ce-ţi amintesc de frumuseţea timpului şi-o chimie şcolit actoricească ce-ţi soarbe atenţia nu cu insistenţă tipică secolului XX, ci prin cugetare, c-un lexic ce epuizează dicţionarul românesc în adâncimea sa, ne va ghida, dacă noi îi permitem, pe drumul devenirii noastre existenţiale, pentru A DEVENI în cel mai profund mod cu putinţă.

Cât despre mine, am ajuns la concluzia că l-aş asculta pe maestru cu tăcerea pe buze fără încetare şi am aflat, în cele din urmă, ce anume din Dan Puric mă face să tac: neamul din el.

Articol scris de Mădălina Nistor