După cum a fost să fie

              Stăteam plină de nelinişte sprijinită de pereţii tavernei din port. Îl aşteptam pe Alexander neştiind dacă îmi sunt întemeiate speranţele că va reuşi să fugă şi că vom pleca împreună spre ţările din Nord. Îmi va fi dor de ţara mea. În suflet voi rămâne mereu o celtă. Nu ştiam în ce direcţie nesperată se va îndrepta viaţa mea acum două săptămâni când Alexander intră pe jumătate mort în casa mea şi nici după ce i-am aflat incredibil de fascinanta poveste.

             Soarele era de mult apus şi din ceaunul de pe foc ieşeau aburi de mâncare cu un miros ademenitor. În afară de Laar, motanul familiei, nu mai era nimeni cu mine în casa mică de lemn. De la moartea părinţilor mei mi-am purtat singură de grijă şi îmi duceam zilele având meseria de cusătoreasă în satul din care făceam parte. Îm timp ce mai mestecam o dată în tocana firbinte, aud bătăi violente în uşa masivă de lemn. Chiar dacă nu eram sigură că fac cel mai potrivit lucru, am tras zăvorul şi abia am avut timp să mă feresc, înainte ca un bărbat într-o robă albă zdrenţuită şi murdară de propriul sânge să năvălească în casă. Se năpusti asupra unuia dintre scaune şi pentru un moment am crezut că acolo se va prăbuşi. Cât timp îşi trăgea sufletul, am avut ocazia să îl observ cu mai mare atenţie. Părul şaten avea reflexe roşiatice în lumina focului, iar mîinile îi erau puternice şi cu vene proeminente. Apropiindu-mă de el am văzut pe obrazul drept o cicatrice dreaptă ce se întindea spre ureche şi atunci l-am recunoscut.

- Alexander, tu eşti?

De parcă abia realizase unde se afla, îşi întoarse brusc chipul spre mine şi cu ochii săi verzi, în care puteam citi durerea, mă privi cu blândeşe.

- Antha, nu îmi vine să cred că te revăd! Îmi pare nespus de rău că am venit aşa. Probabil că te-am speriat cumplit. Dar, crede-mă, chiar nu aveam unde să merg. Am trecut prin atâtea, dar dacă vrei să plec trebuie numai să zici şi…

- Opreşte-te! Gata, linişteşte-te! În primul rând, da, un pic m-a tulburat venirea ta, dar acum sunt bine. În al doilea rând vreau să ştiu ce ţi s-a întâmplat de ai ajuns în halul acesta. Acestea fiind spuse o să pun nişte apă la încălzit ca să te speli şi să mă laşi să-ţi îngrijesc rănile.

- O, Antha! De ai şti doar în ce necazuri te-am băgat şi numai pentru că am venit aici. Dr eram disperat, de-a dreptul disperat…

Privindu-l căt era de neliniştit mi-am închipuit că trebuie să i se fi întâmplat lucruri groaznice. Ultima oară când l-am văzut, adică acum aproape 20 de ani, a fost când, cu lacrimi în ochi, l-am sărutat de despărţire. Pleca să-şi înceapă pregătirea ca druid. Ţinea la mine dar dragostea pentru ştiinţe şi magie a fost mereu mai importantă pentru el. Î nţelegeam că trebuia să-l las să plece. Ştiam că se va descurca de minune şi că într-o zi va deveni unul dintre cei mai puternici şi pricepuţi druizi.

            Ignorându-i cuvintele, am început să pregătesc apa şi să caut ierburi şi bandaje. Eram o bună tămăduitoare, moştenind o mulţime de cunoştinţe despre plante de la mama mea.

Îmi era teamă că va pleca datorită celor spuse mai devreme dar nu o făcu. Doream cu ardoare să-i ştiu în întregime povestea. Cât timp i-am îngrijit rănile şi l-am spălat nici unul dintre noi nu a scos vre-un cuvânt. Când am terminat m-am aşezat în faţa lui şi privindu-l stăruitor i-am zis:

            - Bun, acum cred că îmi datorezi o explicaţie.

            Pentru o vreme doar continuă să mă privească şi am început să cred că nu îmi va spune nimic.

            - Trebuie să fug, rosti deodată şi îşi mută privirea în altă parte; am greşi enorm în faţa a lor mei şi sunt urmărit de alţii şi mai răi. Dacă nu plec de aici, cât de curând îmi voi afla sfârşitul.

            - Ce-ar fi să o iei cu începutul, ce zici? Să îmi spui, pe scurt, ce s-a petrecut în viaţa ta de când ne-am despărţit. Poate ţi-aş putea da un sfat folositor… şti doar că am o intuiţie grozavă.

            Nu-i puteam vedea chipul şi nu ştiam ce gândeşte. După un moment în care, cel mai probabil, analiză cele auzite, se întoarse spre mine şi zise:

            - Bine, atunci. Voi începe cu începutul şi îţi voi povesti cum stau lucrurile. Nu ştiu dacă e bine, dar pe moment ,cred că nici nu mai are asta vreo importanţă.

            În primii ani ai pregătirii ca druid am urmat şcolile acestora unde am dobândit vaste cunoştinţe de istorie, astronomie, filozofie, medicină şi multe altele. Totul ne era predat oral, druizii neavând nimic scris pentru a evita ca informaţiile să ajungă la cine nu trebuie şi deoarece, din parte druizilor, este de aşteptat să îşi îmbogăţească mereu cunoştinţele. Examenele erau de o dificultate sporită. Eu am fost printre puţinii care au reuşit să le treacă şi să-şi continue pregătirea. Dacă ai şti câte lucruri mi-au fost destăinuite… Mistere ale lumii şi adevăruri numai de noi ştiute. Trăiam într-o armonie deplină, dominată de spiritualitate şi promovând non-violenţa.

            Pe măsură ce perioada de pregătire se apropia de final, am fost iniţiat în tainele magiei şi a le plantelor tămăduitoare, necesare în ritualuri alături de alte elemente. Am început practicele energetice care ajutau la atingerea unei stări de sănătate spirituală, psihică şi fizică excelentă. Am aflat că urma să fac parte dintre druizii propriu-zişi, care dintre toate clasele – completate de barzi, iniţiaţi ai artelor şi ovaţi, iniţiaţi ai ştiinţelor – erau cei mai importanţi. Momentul iniţierii supreme se apropia şi eram nespus de încântat că voi deveni un druid autentic.

            Cu două nopţi înaintea lunii pline, adică momentul când trebuia să aibă loc iniţierea, în timp ce dormeam în baraca mea, am fost atacat de nişte oameni cu măşti de forma unor capete de animale. Măştile au fost ultimul lucru pe care l-am văzut, fiind adormit cu nişte sedative puternice.

            Făcu o pauză şi pentru o clipă i-am văzut faţa schimonosindu-i-se de parcă era bântuit de demoni nevăzuţi. Mi-am dat seama că urma partea cea mai neplăcută a poveştii. Oftă prelung şi continuă.

            - M-am trezit încătuşat de mâini, de picioare şi de brâu. Roba se murdărise deja de la rugina legăturilor. Uitându-mă în jur, am observat că mă aflam într-o încăpere circulară de piatră, cu pereţi umezi, cel mai probabil un subsol. În parte de sus era o deschizătură prin care pătrundea lumina. Nu ştiu cât timp a durat până când răpitorii au intrat în încăpere. Purtau aceleaşi măşti hidoase şi am putut vedea că, de fapt, erau capete adevărate de animale moarte.

             Perioada trăită în acea temniţă este ca acoperită de oi negură în mintea mea. Doreau să afle informaţii şi detalii complete referitoare la ritualuri şi la sursa puterii druizilor. Voiau să le spun descântecele magice şi modalitatea prin care druizii prevăd anumite evenimente viitoare. Deoarece nu le ziceam nimic mi-au aplicat nişte bătăi crunte şi au început să folosească diferite modalităţi de tortură. O parte dintre informaţiile care mi le cereau chiar nu le cunoşteam, iar o parte ar fi însemnat un act de trădare să le dezvălui.

            Ochii i s-au umplut de lacrimi şi am putut citi regretul din ei. Pe loc mi s-a făcut milă şi mi se părea nedrept ca unui om precum Alexander să i se întâmple o asemenea catastrofă.

-Am cedat, Antha! izbucni deodată. Pur şi simplu am cedat! Nu am avut suficientă tărie, am început să delirez, să înnebunesc şi am spus tot ce ştiam în speranţa că mă vor lăsa să plec. Nu am menţionat, dar din câte mi-am dat seama, cred că erau ceva gen de sectă, un grup ce se ocupa de practicarea magiei negre şi a adorării Diavolului. Erau inamici ai druizilor şi îi invidiau pe aceştia pentru cunoştinţe, putere şi respectul de care se bucurau în rândul celţilor. Ei nu ştiau că toate această putere vine din armonia care domină spiritul fiecărui druid. Nu aveau cum să înţeleagă.

Bineînţeles că nu m-au eliberat. În schimb m-au lăsat întins pe masa de tortură, sîngerînd, crezând că aveam să mor cât de curând. Dar am avut un dram de forţă şi concentare să îmi adun puterile şi să îmi vindec o parte din răni cât să mă pun pe picioare. Am fugit o zi întreagă, nebun de frică şi remuşcare până când, într-un final m-ai primit în casă. De aici cunoşti povestea.

            Am căzut pe gânduri în urmacelor auzite. După un timp, ajungând la o concluzie i-am zis:

- Trebuie să le spui druizilor toate acestea. Mă privi nesigur. Ascultă-mă! Ai mai multe motive pentru care să o faci. Trebuie să fie conştienţi de pericolul care îi pândeşte şi… gândeşte-te că te vei simţi mult mai împăcat. Îmi dau seama cât de mult regreţi. Apoi vei hotărî dacă este necesar să pleci.

            Se uită atent la mine şi îmi studie expresia. Era diferit de tânărul Alexander pe care îl ştiam. Era mult mai înţelept şi în ochi i se putea citi experienţa vastă şi maturitatea.

            - Ai dreptate! Le datorez măcar atât! Ei vor decide ce pedeapsă merit şi o voi accepta împăcat. Dacă se vor mulţumi doar cu exilul meu le voi fi din nou recunoscător. Mereu am să le mulţumesc pentru şansa acordată şi pentru cunoştinţe. În acest caz cu siguranţă voi pleca. Nu mai este locul meu aici.

            - Crezi că poţi pur şi simplu pleca de unul singur? Nu te voi mai lăsa de data aceasta. Voi veni cu tine dacă mă primeşti. Într-un fel ştiu că nici pe mine nu mă mai reţine nimic aici , iar o parte din sufletul meu a fost mereu alături de tine.

            - Nici nu şti cât îţi sunt de recunoscător! Mereu ai fost lângă mine, chiar şi când nu meritam. O, Antha, acum nu mai suntem copii şi îţi văd hotărârea. Ştiu că nu te pot opri chiar de-ţi zic ce pericole există deoarece eşti conştientă de asta. Îmi zâmbi şi coborî privirea. Pot doar să-ţi mulţumesc.

            Ne-am îmbrăţişat şi restul serii l-am petrecut făcând planuri. Urma să plecăm cu o corabie spre Nord. Eu aveam să fac toate pregătirile pentru sfârşitul celei de-a doua săptămâni. Între timp el se va înfăţişa druizilor. Dacă totul mergea bine aveam să ne întâlnim în port. După plecarea lui am rămas în suflet doar cu speranţa şi o listă strictă de sarcini.

             Curentul din larg îmi vântura părul şi mă făcu să tremur. Gândul îmi zbură la motanul Laar şi la noi lui stăpâni. Ştiam că îl vor îngriji cum trebuie. Revenind la grijile mere am zărit la distanţă un bărbat îmbrăcat în haine închise şi cu o pelerină neagră. Părul şaten îi flutura şi purta o desagă pentru călătorii.

             Am zâmbit, părăsită de orice temeri. Intuiţia îmi zicea că totul avea să fie bine.

                                                                       Realizata de Daniela Dragan