România. Altfel.

„Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul.”

Într-o lume în care plăcintele bunicii miros tot mai mult a cuptor cu microunde, cântecele copilăriei noastre ne par ritmuri electronice şi vocea mamei devine treptat Mp4 pe care-l purtăm nelipsit în buzunar, ne pare plictisitor şi repetitiv ceea ce trăim. Suntem fii/fiicele repetiţiei; nu mă exclud, de boala asta sufeream (şi încă mai sufăr câteodată) şi eu, pedalând obsedant într-un prezent continuu. Secretul e ca, din când în când, să ne aşezăm genunchii-n scaune şi să ascultăm.

Cu tăcerea pe buze şi urechile ciulite a emoţie, dupa ce firesc, am întârziat puţin, am păşit în Casa noastră de cultură, parcă pentru prima dată. Trebuie să spun că nu sunt străină de personalitatea lui Dan Puric, ba chiar tânjisem de mult după o întâlnire cu „mărturisitorul”, fapt care s-a întâmplat de mai multe ori în acea zi spre surprinderea mea. Au fost poate singurele dăţi în care cuvintele m-au înselat, părăsindu-mă şi asta mă ambiţiona; trebuia să aflu ce anume din Dan Puric mă făcea să tac.

Primul lucru care m-a uimit, păşind în sală, a fost să remarc faptul că nu doar balurile (după cum credeam eu) pot epuiza locurile. Drept urmare, „întârziatei”, căteva scări din partea dreaptă, scări ce paradoxal, m-au apropiat de ceea ce-mi imaginam eu ca fiind „întâlnirea”. Vreau să subliniez faptul că nu a fost o conferinţă, nu. A fost o mărturisire în cel mai splendid mod cu putinţă; nu doar mărturisirea unui Dan Puric deja consacrat, cât mărturisirea unui popor născut din patimile istoriei. A fost o mărturisire despre România „pe bune”. Pentru prima dată după mult timp, albaiulienii noştri (în frunte cu mine) erau ţintuiţi în scaune nu în faţa unui spectacol politic jenant sau a unei dezbateri agasante, ci pentru prima dată după mulţi ani pentru unii, începeam să simţim româneşte.  Încă o dată, mica mea ţară îmi oferise o lecţie de viaţă, o lecţie pe care am învăţat-o în poate cele mai profunde doua ore trăite până atunci, prin glasul unui apologet creştin, de-un creştinism prin excelenţă, în formele lui native. La Dan Puric, iubirea de neam se afla în cel mai pur stadiu, atât de pur încât ţâşneşte din cuvinte, molipsindu-te. În timp ce-l urmăream, mă gândeam la un exerciţiu învăţat la teatru, care presupune transmiterea sistematica a emoţiei. Dan Puric însă, ne transmite simţire, simţire ce parcă-n mica noastră Alba Iulia devine soclul identităţii naţionale. Am aflat că a mărturisi e în sângele nostru, nu atât de stins sau de ascuns pe cât credeam. Am aflat „cine suntem”, astfel încât o dată păşind afară din sală, această sintagmă nu mai năştea întrebări, ci doar afirmaţii solemne.

Despre Dan Puric s-au scris multe şi sunt ferm convinsă că multă cerneală de acum înainte se va mai scurge pe marginea zenitului din personalitatea sa. Figură pregnantă, de-o compoziţie autentic românească, prin ochiii profunzi ce-ţi amintesc de frumuseţea timpului şi-o chimie şcolit actoricească ce-ţi soarbe atenţia nu cu insistenţă tipică secolului XX, ci prin cugetare, c-un lexic ce epuizează dicţionarul românesc în adâncimea sa, ne va ghida, dacă noi îi permitem, pe drumul devenirii noastre existenţiale, pentru A DEVENI în cel mai profund mod cu putinţă.

Cât despre mine, am ajuns la concluzia că l-aş asculta pe maestru cu tăcerea pe buze fără încetare şi am aflat, în cele din urmă, ce anume din Dan Puric mă face să tac: neamul din el.

Articol scris de Mădălina Nistor